Ziua de 1 Decembrie, înălțătoarea sărbătoare a neamului românesc, ne amintește cu sfințenie că la acea dată s-a împlinit visul de aur nutrit multisecular de poporul nostru, înfăptuindu-se cea mai măreață operă din istoria sa: STATUL UNITAR NAȚIONAL ROMÂN – ROMÂNIA MARE.
Desigur această slăvită înfăptuire nu s-a realizat întâmplător. Pentru ea s-au jertfit multe vieți de eroi în decursul veacurilor, mulți dintre ei fiind cunoscuți, dar foarte mulți au rămas cufundați în anonimat și troieniți de pulberea uitării.
De aceea aș dori ca din marea galerie a martirilor anonimi să evoc amintirea unei eroine care și-a sacrificat tânăra viață în lupta pentru dezrobirea POPORULUI ROMÂN din ARDEAL și unirea lui cu PATRIA MUMĂ.
Figura ei fiind azi foarte puțin cunoscută voi arăta că purta numele de PUIA MARIA și era fiica unei familii modeste cu cinci copii din orașul Blaj.
Povestea eroismului său este indiscutabil legată de apariția poeziei “VREM ARDEALUL”, scrisă de poetul RADU COSMIN și care a fost publicată în ziarul “Adevărul” din ziua de 2 iunie 1916, poezie devenită celebră la timpul său prin conținutul ei incendiar patriotic și forța mobilizatoare în care a fost scris. Doresc să invoc în continuare contextul istoric:
Cunoaștem din istorie că în vara anului 1914 a izbucnit primul război mondial, în care taberele ce se înfruntau erau, de o parte, puterile centrale, formate din imperiul austro-ungar și imperiul german, iar în tabăra adversă, numită “ANTANTA”, erau puterile aliate, formate din Franța, Anglia, Italia, Rusia, Iugoslavia și Grecia.
Regatul României, deși avea tot interesul să participe la acest război, având de eliberat pe românii aflați sub stăpâniri străine, a adoptat, în prima parte, starea de neutralitate, deoarece regele Carol I, împreună cu Brătianu, au încheiat în anul 1883, la Viena, un pact militar secret mai puțin cunoscut, cu Austro-Ungaria și Germania.
Conducătorii țării au purtat discuții aprige referitoare la partea căreia să i se alăture, în scopul de a se putea obține maximum de folos pentru țară și neamul românesc.
Regele Carol I, fiind de origine germană, ar fi dorit să se alăture puterilor centrale, dar majoritatea fruntașilor români susțineau participarea României în tabăra puterilor aliate, cu scopul eliberării Ardealului, Banatului și Bucovinei.
În această stare de puternică tensiune politică, masele populare, nerăbdătoare să sară în ajutorul fraților subjugați de puterile centrale, au manifestat furtunos pe străzile Bucureștiului și ale altor orașe mari din țară, cerând intrarea imediată în acțiune a României alături de puterile aliate.
Mulțimea manifestanților, cuprinsă de un adevărat delir patriotic, a cerut trecerea imediată a Carpaților și dezrobirea Ardealului.
Desigur, această înălțătoare stare de spirit a supărat orgoliul teutonic al regelui Carol I, fapt ce l-a determinat să ordone scoaterea armatei în stradă pentru împrăștierea nesfârșitelor manifestări ale spiritului românesc de solidaritate cu puterile gintei latine, precum și cu frații români de sub stăpâniri străine.
Atitudinea ostilă simțămintelor românești a revoltat profund sentimentul patriotic al populației mai ales când forțele armate au fost scoase “în stradă”.

Vrem Ardealul

de Radu Cosmin

Maiestății Sale Regelui (n.n. Carol I)
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne și-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut, că merg oștenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…
Am crezut la miezul nopții, că oștenii înarmați
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpați!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munții să se sfarme
Oștile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Și să-năbușe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu știu cine-a dat porunca și barbară și nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună și-n-țăleaptă
Să se-năbușe cu spade tot ce-aveam noi mai sfânt în noi,
Sufletul întregii nații, care strigă: “Vrem război!”
Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni, de când ai noștri, robii hoardelor barbare,
Frații umiliți de veacuri pier sub pajure străine,
Așteptând și-n ceasul morții clipa, care nu mai vine…
Mor sub steagul lui Attila, milioane de frați
Și-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpați…
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deși stau gătați de moarte și cu arme la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăș,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureși,
Să-și dea viața pentru alții, în năpraznicul război,
Când puteau să și-o păstreze, pentru ei și pentru noi,
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile și torc,
Așteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n șanțuri,
Iar prin temniți zebrelite, câți de-ai noștri gem în lanțuri
Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima și vina
Că în clipa ce-o amenință s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecați Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Și să scriem din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ștefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toți se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Și eroii-atâtor veacuri și Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Așteptând să sune goarna, ceasului măreț, divin!
Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Țărâna lui Mihai din Turda cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-și deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmașul voievodului Mihaiu!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul țării, și sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Și ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginți latine
Sângele roman își cheamă strănepoții toți la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-tregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Frații!
Și nici când mai primitoare porți nu ne-au deschis Carpații
Un fior imens și tragic îi străbate pân’ la cer
Și de-alung de Vatra Dornii, pân’la Porțile de Fier,
Culmile parcă se-nalță aspre și dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpații ar fi-n stare
Să se prăbușească singuri în al vremilor iad,
Peste noi și peste rasa blestemată-a lui Arpad!
Sire, știm că sub coroana de oțel, ce porți pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i același de sub haina și sub purpura regească,
Și mai știm, că pentru ceasul și avânturile vremii
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ți este Sire, spada ruginită și bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereții, altă mână!
De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ștefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Și punea pe plete albe lauri verzi de bărbăție,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ție.
Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porți în vine
Să-ți pui laurii de aur ai victoriei latine.
Spune altora să cheme, pe viteji din munți și plai
Și cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.
– 1914 –

Poezia “VREM ARDEALUL” a devenit un adevărat material incendiar pentru crearea elanului de luptă, atât pentru cei care cereau trecerea Carpaților dar mai ales pentru cei ce așteptau în Ardeal, cu speranța lor de izbăvire din robia străină.
Poezia a fost transmisă în mod conspirativ, ca hrană sufletească și speranță ardelenilor, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal. Poezia a fost adusă, pe ascuns, în “tureacul cizmei mecanicului de locomotivă”.
Orașul cel mai potrivit unde trebuia predată poezia a fost stabilit Blajul, care era o localitate a românismului din Ardeal și care avea un mare număr de intelectuali și tineri studioși.
Blajul era cel mai potrivit mediu prin care se putea stimula și înteții lupta rezistenței din Ardeal, în vremea aceea.
Poezia ajunsă la Blaj, în modul arătat mai sus, trebuia multiplicată și difuzată în marea masă de elevi și profesori din școlile locale și în împrejurimi, așa cum s-a procedat și în partea premergătoare revoluției române din Transilvania din anul 1848.
Multiplicarea a ridicat probleme grave și esențiale, deoarece nu se putea executa decât la mașina de scris, acestea găsindu-se doar la câteva instituții, operațiune care putea deconspira întreaga acțiune.
Pentru rezolvarea acestei probleme importante și riscante s-a oferit tânăra dactilografă de la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului, Maria Puia în vârstă de 30 de ani, care cu îndrăzneală și mult curaj și-a asumat în mod tineresc sarcina multiplicării și difuzării materialului respectiv.
Una din legăturile ei cu liceul de băieți Sf. Vasile a fost elevul din clasa a V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată a fost coleg de birou cu tânăra Maria Puia.
Acest elev, Răhăianu Oliviu, după terminarea studiilor superioare a ajuns un distins avocat în orașul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relații și împrejurări, am ajuns și eu în posesia poeziei “VREM ARDEALUL” și a scrisorii de adio a martirei Maria Puia.
Acțiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes, iar poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Intelectualii și elevii, aproape o știau pe de rost, producându-se astfel o mare înflăcărare și îmbărbătare a românilor ardeleni care așteptau pe frații lor de peste Carpați, ca să-i dezrobească.
În această perioadă, când atenția organelor austro-ungare de represiune era la maximum, s-a găsit asupra numitului Pop Ioan poezia pe care a primit-o de la Maria Puia și pe care a și denunțat-o, el dovedindu-se a fi un trădător de neam.
Tânăra Maria Puia a fost arestată și supusă unor chinuri și presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acțiunea respectivă, preferând să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai prețios secret socotit de ea, mai presus chiar de viața ei.
Așa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă tânăra Maria Puia, în vârstă de numai 30 de ani, cu franjuri rupte din rochia ei pe care le-a adăugat bogatelor sale cozi, a reușit să-și frângă firul vieții prin spânzurare.
În modul acesta “scoarțele” odiosului dosar al anchetatorilor, s-au închis, fără a se obține rezultatul urmărit, adică suprimarea din luptă a rezistenței românilor din Blaj.
În scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraților și prietenilor săi, găsită asupra sa, prin rândurile respective, tânăra eroină se roagă de iertare pentru supărarea pe care le-a făcut-o, spunându-le ca o consolare că:
AM SOCOTIT CĂ E MAI BINE SĂ MOR EU SINGURĂ DECÂT ALȚII O SUTĂ“, Iată scrisoarea:

Iubită mamă, frați și surori!…
Un ultim adio vă zic, căci oricum mai târziu tot trebuia să mor. Nu fiți triști deloc, fiți cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiți de ce aveți. Mama să plătească, dacă poate, încă în anul acesta, mașina, ca Ștefan să o aive. Lui Pilu te rog să-i scri să-ți trimită bani, că el are… Tot ce am e a Aureliei.
Lanțul cel mic de aur e aici la Tribunal și Brazleta, un inel și cerceii.
Te rog scrie la Lugoj, la Prepandie un adio tuturor. Pe Anaida încă s-o anunți.
La Aurelia Fodor și Cornelia Gabris le doresc fericire. Lui Vili, Vodă, Becriu să le trimită Aurelia câte un ultim salut. Pe toate prieteniile și cunoștințele mele le sărut.
Tită dragă pe tine te rog să grijești de mama și Aurelia. De vei fi luat și tu cătană, aranjază tot ce poți ca mașina să fie plătită de tot, pe când tu merji, că mama nu știe. Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat dela Gruița poezia “Vrem Ardealul” și acum trebue să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan și el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniștită și împăcată cu această fericită moarte.
Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneți pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu.
La Anicuța dă-i mamă toate hainele mele. La Pipi dă-i hainele mele cele albe. La Anicuța, verigheta cea de aur. La Aurelia lanțul cel de aur dela Cadia și brațelele. Un inel lui Titi și lanțul cel dela mine. Iar la mama (törölt es olvesliatlan resz).
La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă fericire. Pe mine să mă îmbrăcați în costumul meu de Pădureancă, că sunt română, cu opinci, cu cârpa și straița mea roșie. Dacă mamei îi e dorința să mă îmbrace în haină albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mâinile mamei pentru creșterea bună pe care mi-a dat-o. Am greșit și eu odată fără să fiu ertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare.
Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toți m-au cinstit și primit cu vorbe bune.
Aș dori mamă să mor în patul meu, dar așa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi așezată, barami, în căruța dumitale mică, cu care am lucrat mult și eu. Nu cred dacă va fi ertat să fiu înmormântată cu preot dar deși nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alții să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam.
Scumpă mamă sărut mâinile, nu te supăra, o Ștefane și Pile cum mi de dor de voi, că sunteți departe și nu mă vedeți, cu gândul la voi trebue să mor.
A voastră fică, soră care vă dorește. Aș fi dorit să mă mărturisesc, dar aici nu se poate, nici la biserică nu am fost.

Tot prin scrisoare i-a rugat pe ai săi să o îmbrace cu frumosul ei costum tărănesc de “PĂDUREANCĂ” cu opinci și traistă țărănească.
Prin eroicul său gest, tânăra Maria Puia, cu o sublimă dăruire și totală abnegație și-a jertfit viața pe altarul dragostei de neam, dovedind că este un exemplu de elită al neamului românesc.
De aceea se cuvine să o așezăm în rândul marilor eroi ai neamului românesc, pentru a fi cinstită de-a pururi, așa cum și eroii din tragediile antice, care prin strălucirea virtuțiilor lor au reușit să străbată mileniile, ajungând până în timpurile noastre.
Pentru jertfa sa socotesc că i se cuvine un pios omagiu de admirație și mulțumire din partea NAȚIUNII ROMÂNE, iar tinerilor astfel de exemple ar trebui promovate în viitor.

Ioan Avram

avocat, Veteran de război și Cavaler al Ordinului Coroana României