Alba Iulia, orașul Marii Uniri sau „cealaltă capitală”, se mândrește cu cea mai mare cetate din România: fortificația în stil Vauban, construită în sec. XVIII, care a înglobat și castrul Legiunii XIII Gemina ridicat de romani după cucerirea Daciei.

Castrul fusese deja transformat în cetate medievală în secolul XIII. Dar înainte de aceasta, probabil în secolul IX, Alba Iulia a devenit centrul unei formațiuni politice locale, situate în sudul Transilvaniei, respectiv la sud de râul Mureș, ce a evoluat spre o formă de organizare (pre)statală. Izvoarele istorice din epocă fiind sărace, specialiștii dezbat „posibila identificare aici a unui voievodat al populației autohtone romanice sau slavo-romanice, independent sau sub autoritatea țaratului bulgar, și implicit definirea coordonatelor prezenței bulgare”. După cum afirmă reputatul arheolog Daniela Marcu-Istrate în studiul „Biserica din secolele X-XI, de influență bizantină, de la Alba Iulia” publicat în revista Apulum în 2014: „În stadiul actual al cercetărilor putem identifica aici forme de manifestare ale civilizației materiale și spirituale asemănătoare sau identice celor din Câmpia Dunării, susținând apartenența la un areal bizantin provincial cu caracter etnic complex”. De ce vorbim despre prezență bizantină și bulgară? Deoarece, așa cum arată istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, „primul Țarat Bulgar devine, după creștinarea lui în 864-865, un fel de dublet (imitator) al Imperiului Roman (numele oficial al Imperiului Bizantin), chiar principalul lui emul, dar și un periculos rival al Bizanțului. La un moment dat, acest prim Ţarat Bulgar se extinde la nord de Dunăre și chiar la nord de Carpații Meridionali, până la Mureș.”

Din această epocă de importanță crucială, secolele IX-X, avem puține mărturii arheologice. Cu atât mai valoroase sunt ruinele unei biserici de secol X, descoperite la Alba Iulia în 2011. Rezultatele preliminare ale cercetării au fost publicate de doamna Marcu-Istrate, care a condus săpăturile arheologice. Citez mai jos principalele concluzii ale studiului său:

S-au dezgropat, în colțul de sud-vest al Cetății, vestigiile unei biserici de proporții monumentale, cu plan în cruce greacă înscrisă de tradiție bizantină („cea mai caracteristică planimetrie a arhitecturii ecleziastice bizantine”), care a funcționat între mijlocul sec. X și mijlocul sec. XI. Această datare exactă se bazează pe un context arheologic cu mulți indicatori și pe evoluția istorică a sitului și a sudului Transilvaniei în general. Concluzia specialiștilor e că e vorba de cea mai veche biserică de influență bizantină de la nordul Dunării, și una dintre foarte puținele biserici datate din context în sec. X de pe teritoriul fostului imperiu bizantin. Ea este un reper important în cercetarea istoriei Transilvaniei și a Ungariei și studierea influențelor arhitecturii bizantine în acest spațiu.

Descoperirea ne dă certitudinea că Biserica bizantină era prezentă în secolele X-XI pe teritoriul Transilvaniei, încercând să mențină în sfera ei de influență o regiune vizată de cuceritorii maghiari. Ridicarea unei biserici e forma maximă prin care Imperiul Bizantin putea avea o penetrație culturală și religioasă în regiunile de graniță pentru care avea interes. Tocmai acesta pare a fi fost cazul Transilvaniei la mijlocul secolului X.

În acea perioadă Transilvania era locuită de o populație eterogenă, într-un stadiu de organizare din care evoluaseră mai multe formațiuni social-politice. În jumătatea de nord era voievodatul lui Gelou, cu centrul probabil la Cluj, având așezări fortificate și fortificații de refugiu cu care putea opune rezistență cuceritorilor maghiari. Pentru jumătatea de sud s-a formulat teoria existenței unui voievodat pe valea Mureșului în sec. IX, organizat în jurul unor așezări fortificate – Bălgrad (Alba Iulia), Țeligrad – care și-a păstrat independența pe parcursul sec. X, intrând treptat sub influență maghiară și fiind ocupat abia spre finele sec. X.

Cronici bizantine și latino-maghiare menționează că, undeva între anii 948-972, doi conducători maghiari s-au creștinat primind botezul la Constantinopol: Gyula și Boulsoudes. Gyula a revenit în patria lui, numită Tourkia (teritoriul locuit de maghiari, nedefinit precis), însoțit de o misiune bizantină de încreștinare, fiind menționat episcopul Hierotheos. Capitala principelui Gyula trebuie să fi fost Alba Iulia, lucru indicat de toponimul maghiar Gyulafehérvár (Cetatea Albă a lui Gyula), iar acum și de descoperirea bisericii de arhitectură bizantină în acest oraș, deși artefactele bizantine (tezaure de monede etc.) descoperite în Panonia au sugerat și localizarea lui Gyula pe teritoriul Ungariei. Acest Gyula a fost văzut de cercetători ca un lider local, maghiar sau autohton, ce putea patrona și construi rotonda (considerată o clădire ortodoxă de la mijlocul sec. X). Se știe că în secolele IX-X regatul maghiar a făcut obiectul unei misiuni bizantine de încreștinare cu succese notabile. După anul 970, în concurență cu cea din Constantinopol, intră în acțiune o misiune occidentală de la Roma, care preia întâietatea. Odată cu creștinarea principelui Vaik (devenit Ștefan) în anul 1000, statul maghiar se orientează definitiv către Roma. În primele veacuri monarhia maghiară a tolerat însă mănăstiri de rit grec (de ex. Veszprémvölgy, căreia îi acordă privilegii) pentru o parte a populației care a rămas ortodoxă, fiind atestată în secolele XI-XII o Mitropolie a Tourkiei sub jurisdicția Constantinopolului.

În 1002 regele Ștefan îl învinge pe alt Gyula, probabil urmaș al primului Gyula, botezat în Bizanț, anexându-i teritoriul de la sud de Mureș cu capitala la Alba Iulia. (Istoricul Gheorghe Anghel, fost director al muzeului din Alba Iulia, afirmă că numele de Gyula putea fi, eventual, un titlu princiar pe care în primul mileniu păgânii și-l luau influențați de prestigiul imperatorului Romei, Iulius Cezar.) Ruinele bisericii de stil bizantin de secol X nu fac decât să confirme statutul aparte al Alba Iuliei ca centru religios și politic atât de important încât în sec. XI regele maghiar decide ca sediul Episcopiei (Catolice) a Transilvaniei să fie tot la Alba Iulia.

„Alba era o localitate puternică, arată arheologul Daniela Marcu Istrate, dezvoltată în jurul unei fortificații romane ale cărei ziduri vor fi folosite încă un mileniu. Aici locuirea nu a încetat pe parcursul mileniului I, la sfârșitul căruia se găsea aici așezarea unei comunități în certe legături cu lumea bizantină, sau cel puțin de influență bizantină.” Acest centru de putere a oferit contextul ridicării unei biserici monumentale, comparabile cu ctitorii aristocratice și regale din capitale sud-dunărene. Descoperirea acestei biserici confirmă importanța Alba Iuliei pentru cele trei puteri ce-și disputau în epocă controlul Transilvaniei de sud: Țaratul Bulgar (în declin după moartea țarului Simeon în 927), Imperiul Roman (Bizantin) și regatul maghiar.

După circa un veac de funcționare, la mijlocul secolului XI, biserica de stil bizantin dispare, iar vizavi de ea se ridică o bazilică romanică, marcând instalarea aici a Episcopiei de rit roman a Transilvaniei.

*

Este așadar limpede că vestigiile acestei biserici sunt un obiectiv important, care ar trebui, fără îndoială, inclus cât mai curând pe lista monumentelor istorice de importanță națională.

În acest sens am luat o serie de interviuri unor reputați istorici și specialiști, precum și reprezentanților autorităților publice cu responsabilități în clasarea sitului și în elaborarea unor proiecte de punere în valoare, interviuri ce vor fi prezentate în curând.

Sursă imagine – www.amazingromania.net

Andrei Dîrlău

Dr. teol.