Regele Ferdinand I al României

24 august 1865 – 20 iulie 1927

Majestatea sa Ferdinand I, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.
Istoria menţionează că, datorită admiraţiei sale pentru România, Regele Ferdinand, în numai 13 ani de domnie, dintr-un “necunoscut”, avea să devină regele României Mari, supranumit fie “Întregitorul”, fie “Ferdinand cel Loial”, pentru felul în care şi-a dedicat viaţa ţării sale. A trecut peste originea sa germană pentru a urma voinţa de unitate a poporului său, în timpul primului război mondial.
Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, acelaşi cu al milioanelor de români – crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului român. Însă la acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii, care erau cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi.
Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanşarea primului război mondial.
Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.
În anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasă, Ferdinand este încoronat rege al României Mari la Alba Iulia, oraşul care avea să trăiască a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania şi Bucovina de Nord.
El a fost cu adevarat un “bun român” aşa cum a jurat în momentul încoronării sale. Unii istorici insistă că ar fi fost de fapt cel mai strălucit rege al Romaniei, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă şi introvertită.
După război, în ciuda gravei crize economice şi a instabilităţii politice, a condus ţara pe drumul reconstrucţiei şi al armonizarii administrative. A realizat reforma agrară împărţind pământ ţăranilor, prioritate având veteranii de război şi familiile celor căzuţi în războiul pentru reintregirea ţării şi a promulgat Constituţia din 1923. În urma acestor măsuri, Ferdinand îşi adaugă pe lângă renumele de “Lealul” şi “Întregitorul” şi pe cel de “Rege al Ţăranilor”.

Ion I.C. Brătianu

20 august 1864 – 24 noiembrie 1927

Cunoscut şi ca Ionel Brătianu a fost inginer, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Naţional Liberal încă din 1895.
A condus guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român.
În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Naţional Liberal, în anul 1910, se prefigurează şi opţiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla Alianţă şi de a o orienta spre tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni pe toţi românii în graniţele aceluiaşi stat.
Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră.
La 29 noiembrie 1918 se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în componenţa lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria ţării, şi miniştrii din provinciile istorice româneşti unite cu ţara mamă.
Acest guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România (Decretul-lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României) şi cel al unirii cu Bucovinei cu România (decretul-lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european.
Ion I.C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător.
Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I.C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale.
El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor şi a demnităţii poporului român.

Alexandru Vaida Voevod

27 februarie 1872 – 19 martie 1950

Alexandru Vaida Voevod a fost un om politic, medic, publicist şi unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.
Aexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român.
În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, “liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă “aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie.
Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor “din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care “decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
După acest eveniment istoric, Alexandru Vaida Voevod devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni (alături de Vasile Goldiş, respectiv episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.
Deputat în Parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al Transilvaniei, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, guvernul său semnează tratatul de pace cu Austria şi răspunde pozitiv la propunerea URSS de semnare a tratatului dintre cele două ţări.
La 30 martie 1938 este numit consilier regal, şi a participat la consiliile de coroană. În timp ce deţinea aceste funcţii importante în stat, el a militat întotdeauna pentru păstrarea patriotismului românesc.

Mai multe detalii legate de munca lui Alexandru Vaida Voevod găsiți pe vaidavoevod.ro.

Vasile Goldiş

12/24 noiembrie 1862, localitatea Mocirla, azi Vasile Goldiş, jud. Arad – 10 februarie 1934

Vasile Goldiş a fost un academician român, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române.
Slujind cu credinţă idealurile de libertate şi unitate naţională a românilor, Vasile Goldiş se numără printre inspiratorii şi organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român, printre gânditorii progresişti ai vremii care au promovat ideile generoase ale emancipării maselor populare şi ale înţelegerii între toate popoarele lumii.
Vasile Goldiş însuşi, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripţia Radna, între anii 1906-1910, a intervenit de numeroase ori (22 discursuri) împotriva diverselor legi asupritoare de naţionalităţi.
Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă îl înaintează guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Naţional Român ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia.
Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Naţional Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare naţională: orientarea radicală susţinută în general de membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu etc. şi cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.
Vasile Goldiş face parte, mai întâi, din grupul intransigenţilor, apoi dându-şi seama că un conflict ar putea avea consecinţe ireparabile asupra activităţii partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu şi Ştefan Cicio-Pop să menţină unitatea de acţiune a românilor ardeleni.
În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul “Românul” fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului “Tribuna” a devenit cartierul general al luptei politice româneşti, pregătind Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă a Imperiului Austro-ungar.
În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiş refuză semnarea declaraţiei de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de autorităţile maghiare drept atitudine duplicitată şi lipsită de patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului “Românul” care va reapărea abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia.
La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naţionale.
După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A. Văitoianu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţiile Radna (1919), Pecica şi Ineu (1922).

Ştefan Cicio Pop

1 aprilie 1865, Şigău, Cluj – 16 februarie 1934, Conop, Arad

Ştefan Cicio Pop a fost jurist şi om politic, membru al PNR şi mai apoi al PNŢ, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării.
El nu a ezitat să-şi pună averea în slujba cauzei naţionale – spre exemplu, casa lui a devenit, în noiembrie 1919, sediul Consiliului. Momentul de glorie şi maximă activitate a omului politic român Ştefan Cicio Pop a fost noiembrie 1918, când a fost ales în fruntea Consiliului Naţional Român Central.
Casa lui din Arad a devenit în acea lună de noiembrie un loc de pelerinaj pentru românii din Câmpia de Vest şi, aşa cum menţionau ziarele vremii, “strada era plină de căruţe venite de departe, iar în apropierea casei se vedeau ţăranii români cu şubele lor, cu căciulile miţoase, soldaţi veniţi de pe front, domni îmbrăcaţi cu paltoane”.
La Alba Iulia, în acea zi a împlinirii idealului naţional de unire a Transilvaniei cu Regatul României, Ştefan Cicio Pop a fost ales între cei 15 membri ai Consiliului Dirigent, cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei, el ocupându-se de resortul Armatei şi Siguranţei publice.
După Unire a fost ales deputat, în 1919, în primul parlament al României Mari, ocupând şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri atunci când titularul, Alexandru Vaida-Voevod a fost plecat la Conferinţa de Pace de la Paris.
Pe 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările, iar apoi activează în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat.
Rolul lui Ştefan Cicio Pop a fost unul covârşitor, el a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional Român Central, în timpul lunilor de graţie octombrie-noiembrie 1918, un adevărat guvern al românilor, cu sediul la Arad, înzestrat cu autoritatea necesară protejării, îndrumării, organizării naţiunii pentru Unirea cea Mare.

Episcopul Iuliu Hossu

30 ianuarie 1885, Milaş, Bistriţa-Năsăud – 28 mai 1970, Bucureşti

Iuliu Cardinal Hossu a fost un episcop greco-catolic de Cluj-Gherla.
Alături de predecesorii săi, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu ţara-mamă.
După terminarea primului război mondial, noua situaţie mondială favoriza formarea statelor naţionale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria şi-au format organe politice proprii, aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea Declaraţiei de Unire.
“Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România. A biruit Dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui”, a spus Iuliu Cardinal Hossu.
“Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”, a spus Iuliu Hossu după citirea declaraţiei.
În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale. În calitate de senator de drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat probleme vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii.

Octavian Goga

1 aprilie 1881, Rășinari, Sibiu – 7 mai 1938, Ciucea, Cluj

Cel mai adesea cunoscut doar ca poet și membru al Academiei Române, acesta a fost și politician de extremă dreaptă și prim-ministrul României în perioada 1937-1938. Fiu de preot și învățătoare, acesta se lansează publicistic la doar 17 ani în ziarul Tribuna din Sibiu.
A fost vașnic apărător al drepturilor țăranilor, criticând adesea modul de guvernare al politicienilor vremii. A fost arestat din acest motiv. A luptat mereu pentru alipirea Transilvaniei la România.
Din cauza activității sale politice în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetățean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris „Consiliul național al unității române”, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România Mare.

Samoilă Mârza

18 septembrie 1886, Galtiu, Alba – 9 decembrie 1967, Alba Iulia

Vestea destrămării Imperiului Austro-Ungar l-a găsit chiar în capitala habsburgilor, Viena. Alături de alţi conaţionali, a plecat spre satul lui din inima Ardealului. În dimineaţa de 1 Decembrie, înainte de a pleca spre Cetatea Albei-Iulia, aflată la vreo 15 kilometri de sat, şi-a aliniat consătenii pentru fotografie şi uite aşa delegaţia de la Galtiu a rămas în istorie. Samoilă Mârza a trăit până în 1967. A avut timp destul să rememoreze şi să povestească celor mari şi celor mici cum a fost ziua Unirii. A făcut doar fotografii de exterior, pentru că n-a fost primit înăuntru. N-avea mandat de reprezentant oficial. Organizatorii, spune legenda locului, îl tocmiseră pe fotograful oraşului, ungurul Bach, să imortalizeze momentul. Numai că-n ziua cu pricina, Bach a fost de negăsit. Se zice că a dispărut câteva zile din oraş, până a trecut sărbătoarea. Samoilă Mârza a fotografiat mulţimea adunată pe câmpul lui Horea. În total, 14 imagini.
Din fotografiile realizate în istorica zi de 1 Decembrie, Samoilă Mârza a făcut un album numit “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri” şi l-a trimis Regelui Ferdinand, prim-ministrului Ionel Brătianu, generalului Berthelot. Despre exemplarul primit, Nicolae Iorga menţiona şi în memoriile sale. Politicienii vremii au considerat fotografiile lui Mârza suficient de grăitoare pentru a ilustra voinţa românilor din Ardeal de a se uni cu România. Astfel că albumul a fost inclus şi în documentaţia prezentată de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris.

Teodor Mihali

15 Martie 1885, Prislop, comitatul Solnoc-Dabâca, azi jud. Maramureș – 17.01.1934, Cluj Napoca, jud. Cluj

Membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.) din 1880 şi al Comitetului Central al acestuia din 7 octombrie 1890, a devenit’, în anul 1905, vicepreședinte, apoi în anul 1919 preşedinte al acestui partid, după moartea lui Gheorghe Pop de Băsești. Judecat şi condamnat la închisoare în procesul Memorandului (1894), a susținut intrarea în politica activă a P.N.R. În același an a fost ales deputat al cercului Ileanda-Mare pe care l-a reprezentat până în 1918 în Parlamentul de la Budapesta.                                                                           Preşedinte al Clubului Parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905-1918), a participat la elaborarea Declaraţiei de la Oradea din 12 octombrie 1918. A fost şi vicepreşedinte a Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918 şi vicepreşedinte al Marelui Sfat Naţional Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Naţional Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 şi 1931, şi a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Senatului României.                                                                                                     A fost prefect al judeţului Solnoc-Dăbâca (1919) și primar al Clujului în anul 1926, apoi între 1927- 1931, vicepreşedinte al Societăţii Române de Lectură Iulia şi preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România.         Primarul Clujului, Teodor Mihali, a fost decorat de regele Carol al II-lea cu Ordinul Ferdinand I în grad de Mare Cruce (14 mai 1930).

Aurel Vlad

10 ianuarie 1875, Orăştie, judeţul Hunedoara –  2 iulie 1953, Sighet, judeţul Maramureş

S-a născut în anul 1875 la Orăştie, pe linie maternă fiind nepot al lui George Bariţiu. A făcut studii de drept la Budapesta, ca bursier al Fundaţiei Gojdu, obţinând şi doctoratul în capitala ungară. S-a implicat încă din tinereţe în viaţa politică a românilor din Transilvania, fiind unul din reprezentanţii curentului activist din cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania.
Aurel Vlad a fost unul dintre principalii oameni politici români din Transilvania care au pregătit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. El a ajutat nu doar prin acţiunile sale politice, dar şi sprijinind financiar cauza românilor. Înstărit, el a pus drept garanţie întreaga sa avere în acest scop. În decembrie 1918 el l-a însoţit pe Iuliu Maniu la Bucureşti în delegaţia care a dus tratativele pentru recunoaşterea uniri şi organizarea Transilvaniei în cadrul României întregite. Aurel Vlad a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, conducând resortul finanţelor.
După Unirea din anul 1918 a deţinut funcţii de senator şi ministru în mai multe legislaturi. După fuziunea PNR cu Partidul Ţărănesc, a făcut parte din Comitetul Executiv al acestui partid, apoi vicepreşedinte al Delegaţiei Permanente, alături de Alexandru Vaida-Voievod, Nicolae Lupu, Nicolae Costescu şi Pantelimon Halippa. A militat pentru consolidarea Unirii. S-a aflat în fruntea Ligii Antirevizioniste Române. Ascensiunea sa politică a fost fulminantă. La 9 decembrie 1919 este numit secretar de stat în Ministerul Finanţelor, apoi ad-interim ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul lui Vaida-Voievod. Între 10 noiembrie 1928 – 14 decembrie 1929 ocupă funcţia de ministru al Cultelor şi Artelor, iar între 14 decembrie 1929 şi 7 iunie 1930, de ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul lui Maniu.
Şi pe plan local a rămas la fel de activ, fiind ales preşedinte al organizaţiei judeţene a PŢ în judeţul Hunedoara sau preşedinte al Camerei Agricole şi Comerţului din Hunedoara. Totodată făcea parte din Sinoadele şi Congresele Bisericii ortodoxe sau chiar preşedinte al Consiliului Administrativ al Băncii Ardeleana. În anii ’40 a lăsat Partidul Ţărănesc şi l-a urmat pe Vaida-Voievod în nou-înfiinţatul partid Frontul Românesc, fiind şef al organizaţiilor judeţene ale acestui partid pe judeţele Hunedoara şi Severin.
După instaurarea regimului comunist în România, la terminarea celui de-al doilea război mondial, a fost arestat de noile autorităţi în anul 1949 şi deţinut pe motive politice. A murit la 2 iulie 1953 în închisoarea din Sighet.

Aurel Lazăr

5/17 august 1872, Oradea – 18 noiembrie 1930

A fost avocat, membru al Partidului Naţional Român, participant la Marea Unire şi membru al Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi deţinător al Resortului Justiţie, deputat de Bihor şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, membru fondator al Uniunii Avocaţilor din România, preşedinte al PNŢ Bihor, primar al municipiului Oradea.
Organizează şi găzduieşte şedinţa Comitetului Executiv al PNR de la 12 octombrie 1918. Cu această ocazie prezintă un proiect de „Declaraţie” şi este ales membru în biroul restrâns al noului Comitet Executiv. Textul final al Declaraţiei, compus de Vasile Goldiş şi expus de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul maghiar, prin care a proclamat independenţa naţiunii române din Transilvania, conţinea şi câteva pasaje redactate de Aurel Lazăr.   La 1 decembrie avea să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în calitate de delegat din partea cercului Aleşd, Bihor. A fost ales membru al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, iar ziua următoare, când s-a înfiinţat Consiliul Dirigent, a fost ales membru al acestui organ provizoriu, primind conducerea Resortului de Justiţie. La 21 septembrie 1919 a demisionat din Consiliul Dirigent, ca urmare a unor neînţelegeri cu Ioan Suciu. După realizarea Unirii, Aurel Lazăr a fost delegat de Consiliul Dirigent să preia instituţiile publice din Oradea şi Bihor. A refăcut organizaţia bihoreană a PNR, devenind şi preşedinte al acesteia. La 2 noiembrie 1919 a fost ales pentru prima dată deputat de Bihor, în primul Parlament al României Mari, din partea circumscripţiei Tinca. La alegerile din 3-4 iunie 1920 şi la cele din 7-8 martie 1922 a fost reconfirmat ca deputat de Bihor.
Spre finalul vieţii, copleşit de boala care se agravase, a trebuit să refuze diferitele propuneri politice guvernamentale şi s-a retras din viaţa politică de la nivel naţional. La 7 iunie 1930 a fost ales primar al Oradiei, dar nu avea să îndeplinească acest rol pentru mult timp

Ioan Flueraș

2 noiembrie 1882, Chereluş, judeţul Arad – 7 iunie 1953, Gherla, judeţul Cluj

În anul 1901, la Arad, Ioan Flueraş s-a înscris în Partidul Social Democrat, în rândurile căruia va activa până la moarte, fiind unul dintre principalii militanţi ai partidului. A colaborat la ziare muncitoreşti locale, precum şi la ziarul “Adevărul” din Budapesta, organ al P.S.D. din Ungaria. A candidat în anul 1905 în alegerile pentru parlamentul din Budapesta, din partea P.S.D., dar nu a fost ales. În anul 1906 a fost ales în comitetul central la P.S.D. Ungaria, la compartimentul propagandă şi presă, devenind din 1911 redactor responsabil al ziarului “Adevărul” din Ungaria, până în anul 1914, când ziarul a fost suspendat. Din anul 1907 până în 1918 a locuit la Budapesta, iar în timpul primului război mondial a fost mobilizat şi a lucrat în fabrica de avioane din insula Csepel.
A fost ales în 1918 membru în Consiliul Naţional Român Central, participând la dezbaterile acestuia şi la tratativele cu delegaţia ungară, care au avut loc în noiembrie 1918 la Arad. A contribuit la definitivarea rezoluţiei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi a fost ales vicepreşedinte al acesteia. La 1 decembrie 1918 a fost ales secretar general al P.S.D. Între anii 1921-1926 a fost redactor responsabil al gazetei “Tribuna socialistă” din Cluj.
A participat în anul 1920 la Conferinţa de Pace de la Paris, făcând parte din delegaţia oficială a României. În 1944 a participat la reorganizarea P.S.D., dar a refuzat colaborarea cu P.C.R. Petru Groza i-a oferit postul de ministru al muncii în guvernul constituit la 6 martie 1945, dar Ioan Flueraş a refuzat, din cauză că noul guvern era supus ocupantului sovietic. A fost arestat de autorităţile comuniste timp de trei luni, pe motiv că a răspândit “manifeste interzise”. La Congresul P.S.D. din 1946 s-a hotărât ca acesta să participe la alegerile parlamentare din acel an pe o listă comună împreună cu P.C.R. Ca urmare, sub preşedinţia lui Titel Petrescu, s-a format un P.S.D. independent, care nu dorea colaborarea cu comuniştii. La acest nou partid a aderat şi Ioan Flueraş, activând în rândurile sale până în anul 1948, când a fost arestat în luna iunie de autorităţile comuniste. A fost condamnat la cincisprezece ani temniţă grea pentru “înaltă trădare”.

Iosif Jumanca

 23 decembrie 1893, comuna Voiteg, județul Timiș – 26 iunie 1949

Iosif Jumanca a fost un om politic român, membru al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Național Român Central (1918) și al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României.
În fața celor 1228 de delegați, întruniți în 1918 în sala mare a Cercului Militar din Alba Iulia (astăzi, Sala Unirii), Iosif Jumanca a afirmat clar că social-democrații români sunt adepți ai dreptății sociale, dar în primul rând își doresc un stat național întregit, după realizarea căruia, vor urmări și reforme democratice largi. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, la care au fost prezenți 150 de delegați socialiști care s-au pronuntat pentru unirea Transilvaniei cu România, a luat cuvântul și Iosif Jumanca, care a arătat că social-democrații sprijină Unirea, precizând: „Social-democrația nu-i identică cu lipsa simțului național. Noi nu zicem ubi bene ibi patria, dimpotrivă, zicem că, acolo unde ți-e patria, acolo trebuie să-ți cauți de ea”. Reprezentanții social-democraților transilvăneni au intrat și în Marele Sfat Național, constituit la 1 decembrie 1918, și au făcut parte din Consiliul Dirigent (până la 4 august 1919, la Resortul social, Ioan Flueraș, iar la Resortul industriei, Iosif Jumanca). Iosif Jumanca, care a ajuns deputat la București din partea Partidului Social Democrat, susținea în Parlament necesitatea ca liberalii să-și înfăptuiască programul lor de refacere economică a României cât mai grabnic, astfel ca, pe baza revigorării vistieriei țării, să poată fi puse în practică și programele de protecție socială preconizate de social-democrați.
În 1921 s-a pronunțat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaționala a III-a.
După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec a trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care își manifestau acum deziluzia și împotrivirea față de cele petrecute în partidul său după 23 August 1944. Printre cei excluși s-a aflat și Iosif Jumanca.
În ultima parte a vieții a locuit cu familia la adresa Str. Dimitrie Marinescu nr. 7, sector 2, București (cartierul Vatra Luminoasă).
Arestat de autoritățile comuniste, a murit la închisoarea Jilava în 1949.

Enea Grapini

16 septembrie 1893, comuna Șanț, Bistrița-Năsăud – 1 martie 1980, București

Unul dintre cei mai activi fruntași ai social-democrației române din Transilvania primelor decenii ale acestui veac a fost Enea Grapini. A văzut lumina zilei în familia preotului greco-catolic Pamfiliu Grapini (1855-1949), distinsă personalitate culturală a vremii, căreia românii din această zonă îi datorează, între altele, și Monografia comunei Șant, editată în 1903, de Tipografia A. Baciu din Bistrița. Enea Grapini a urmat cursurile școlii primare în comuna natală, primele clase liceale la Bistrita și ultimele la liceul Gherla. Despre studiile universitare, iată ce spune el însusi într-un interviu acordat în 1978: ”Grație unei burse a Administrației fondurilor grănicerești din Bistrița, am putut urma Politehnica și am devenit inginer, profesie pe care, în paranteză fie spus, am exercitat-o timp de 54 de ani încheiați!”. Nu a practicat meseria de inginer imediat după absolvirea Institutului Politehnic, fiind atras de luptele politice care, în condițiile primului război mondial și ale prăbușirii Imperiului austroungar, au căpătat o amploare deosebită.
A fost ales în 1918 membru în Consiliul Naţional Român Central, participând la dezbaterile acestuia şi la tratativele cu delegaţia ungară, care au avut loc în noiembrie 1918 la Arad. A contribuit la definitivarea rezoluţiei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
După Marea Unire s-a stabilit la Bistrița, unde și-a întemeiat o familie. Între anii 1933-1940 a ocupat funcția de președinte al Camerei de muncă din Bistrița, activitate predilectă social-democrațiilor în acele vremuri. După dictatul de la Viena, la data de 8 septembrie 1940, a organizat o mare demonstrație de protest în Piata Unirii din Bistrița, la care au participat un mare număr de muncitori, țărani și intelectuali din zonă. După această acțiune, ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile hortiste, Enea Grapini a fost obligat să se refugieze la Bucuresti, unde a trăit timp de 40 ani, până la sfârșitul vieții sale. Între alte funcții ocupate în cariera sa, a fost și aceea de președinte al Asociației inginerilor și tehnicienilor din România.
Ultimul dintre cei șase social-democrați care au făcut parte din Consiliul National Român Central, Enea Grapini s-a stins din viață la 1 martie 1980, la Bucuresti; a fost înhumat la Bistrița, la 3 martie 1980.

Tiron Albani

2 martie 1887, Gârbova de Sus, jud. Alba – 12 septembrie 1976, Oradea

După trei clase elementare făcute în satul natal, orfan fiind, fuge la Caracal unde e ucenic în atelierul de tâmplărie al bunicului său. Ca muncitor tâmplar, ia contact cu cercurile socialiste şi parcurge autodidact literatura care circulă în aceste medii. În urma unei greve, este expulzat, pleacă la Budapesta integrându-se mişcării muncitoreşti de acolo. Urmează la Budapesta „o clasă de liceu particular, două clase de gimnaziu muncitoresc şi Academia ziaristică, plus cursurile seminariale ale Universităţii libere. Trimite corespondenţe la ziarul „Cometa” din Craiova, la „Foaia poporului” din Sibiu şi la „România muncitoare” (Bucureşti).
În 1913 devine redactor al săptămânalului „Adevărul”, publicaţie a secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria, fiind chiar deţinut trei luni pentru delict de presă. Este editor şi redactor responsabil la ziarul „Adevărul” din Sibiu (1918-1919), „Tribuna socialistă” (Sibiu-Cluj, 1919-1921), „Dezrobirea”, organ al Partidului Socialist din Transilvania (Cluj, 1921) şi „Dreptatea” (Braşov, 1921). Între 1920 şi 1945 a colaborat la publicaţiile: „Facla” (Cluj), „Aurora” (Bucureşti), „Tribuna” (Cluj), „Santinela”, „Nădejdea poporului” (Oradea), „Ştirea” şi „Libertatea poporului” (Arad). A mai colaborat şi la alte gazete şi reviste, cum sunt revistele orădene „Familia”, „Gazeta de vest”, „Noua gazetă de vest”, „Cele trei Crişuri”, „Neamul românesc”. A fost membru al Sindicatul presei române din Ardeal şi Banat.
Membru în Comitetul Central al Partidului Social Democrat din Ungaria şi în Consiliul Naţional Român Central, a desfăşurat o intensă activitate printre muncitorii şi ostaşii români din Budapesta, apoi în centrele muncitoreşti din Ardeal.
Ca politician Tiron ALBANI era un fruntaş socialist, care împreună cu Ioan FLUERAŞ şi Iosif JUMANCA au fost principalii lideri care în ianuarie 1906 formau la Lugoj secţia românească a Partidului Social-democrat din Ungaria, iar în ceea ce priveşte evenimentele din 1918, ei erau convinşi că lupta de eliberare socială şi lupta de eliberare naţională sunt indisolubil legate astfel că, pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, conducătorii socialişti au luat hotărârea de a conlucra cu Partidul Naţional Român pentru organizarea luptei naţionale a românilor din Transilvania şi Banat.
Conlucrarea dintre cele două partide s-a înfăptuit ca o dorinţă firească şi comună de eliberare socială şi naţională: „Şi dacă poporul român manifesta pentru eliberare naţională şi dezrobire socială o făcea pentru că în mintea lui aceste idealuri se contopeau, formând o singură credinţă. Pentru el faptul că socialişti ‘conlucrează’ cu naţionali este o chezăşie” – spunea fruntaşul socialist Tiron ALBANI .
Tiron ALBANI făcea parte din Consiliul Naţional Român Central, organ politic format la data de 30 octombrie/12 noiembrie 1918 şi constituit din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, care a preluat controlul Transilvaniei în acele zile având rolul de organizare a luptei naţionale a românilor din Transilvania şi devenind structura centrală a luptei românilor pentru Unire.

Gheorghe Pop de Băsești

1 august 1835, Băsești – 23 februarie 1919

Provenind dintr-o veche familie românească, atestată cu titluri nobiliare încă din secolul XVII, George Pop s-a născut la 1 august 1835 în localitatea Băseşti. Şcoala primară a urmat-o în localitate, iar următoarele 6 clase, la gimnaziul din Baia Mare. Au urmat ultimii doi ani la Liceul cezaro-crăiesc din Oradea, susţinerea bacalaureatului şi studiile la Academia de Drept din Oradea. În anul 1859, a fost mobilizat în timpul războiului dintre Austria şi Regatul Sardiniei, un an mai târziu începându-şi cariera juridică şi administrativă, remarcându-se ca judecător şi administrator cercual, consilier la Episcopia judeţeană a orfanilor sau prim-pretor.
În 1872, beneficiind de încrederea cetăţenilor români şi maghiari, a fost ales deputat în cercul Cehu-Silvaniei. A mai obţinut două mandate de parlamentar, în anii 1875 şi 1878, în pofida unei legi electorale cenzitare şi extrem de restrictive pentru naţiunile nemaghiare care făceau parte atunci din Monarhia austro-ungară.
În Parlamentul de la Budapesta, s-a remarcat prin discursurile la baza cărora aşeza întotdeauna o argumentaţie logică.
George Pop de Băseşti a devenit factorul coagulant al mişcării naţionale a românilor, reprezentată atunci de Partidul Naţional Român (PNR) din Banat şi Ungaria şi de Partidul Naţional Român din Transilvania. Personalitatea sa se manifestă din 1880 şi până în 1918 în evenimentele importante din evoluţia mişcării naţionale.
Cu puțin înainte de startul Primului Război Mondial, Gheorghe Pop de Băsești face parte dintre cei 10 reprezentați ai partidului care intră în tratative cu contele Tisza în problema drepturilor naționale ale românilor din Transilvania. Luptătorul pentru drepturile românilor din Transilvania nu a participat la război. Avea deja peste 75 de ani în 1914.
A redevenit activ la sfârșitul războiului, când Unirea deja devenea realitate. A fost președintele Marii Adunări de la Alba Iulia.
La sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Monarhiei bicefale, i-a fost dat „bătrânului naţiei” George Pop de Băseşti să-şi vadă împlinit visul unirii românilor. Mai mult, a prezidat Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918. Simţea că Dumnezeu l-a învrednicit în acest sens şi, nu întâmplător, a doua zi, la încheierea şedinţei Marelui Sfat Naţional (al cărui preşedinte a fost ales), apelează la Sfânta Scriptură: „Iar acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu”. Peste puţin timp, la 23 februarie 1919, destinul pământesc al lui George Pop de Băseşti se încheia.