Boala de care suferă Lucian Boia, Patapievici, Sabin Gherman et ejusdem farinae se pare că e contagioasă, se prinde ca râia de om si se transmite instantaneu. De curând și-a anulat prezența de a fi legitimat în acest lot al clevetitorilor si al interpreților după ureche ai istoriei naționale si un homuncul de tristă amintire încuibat, ca viermele in hrean, tocmai in Muzeul Marii Uniri de la Alba Iulia. Aici, nici mai mult nici mai puțin, s-a crezut îndreptățit să-i atribuie lui Avram Iancu calitatea de criminal monstruos, doar pentru că a făcut din Munții Apuseni o zonă inaccesibilă pentru condotierii zilei, transformând-o într-o adevărată ”țară românească” organizată după sistemul vechilor romani, si liberă de orice tutelă străină. Penibilul său articol, apărut în ”Historia” nr.113/ 2011, a primit atunci replica unuia din cei mai buni istorici transilvăneni, loan Bolovan, fiind pus la respect cu eleganță și obiectivitate, ca despre un delicvent al interpretărilor deșucheate, demonstrând atât ,,lipsa de onestitate / cât / și deontologie profesională, / dar și grave lacune istorice și istoriografice”.
Individul cu pricina, pe numele lui Marius Diaconescu (poate că în realitate Deak!), a ținut cu orice preț, după, probabil, lectura asiduă a unor manuale școlare venite de la Budapesta să ne întineze bucuria serbărilor abordând cu aceeași nonșalanță, superficialitate si strepezeală interpretativă unul dintre subiectele mari și respectate ale istoriei noastre, pe domnitorul român Mihai Viteazul, fiind obligat să întimpine privirea mustrătoare a voievodului muntean, aflat pe soclul alăturat clădirii în care se află Muzeul Unirii. Acest cititor în stele al medievisticii noastre s-a simțit dator să mai reteze câte ceva din faima devenită de acum proverbială a marelui domn, reducându-l la postura de simplu condotier ajuns la mare strâmtoare financiară (Historia, nr.21 / 2017). Spre a ieși din această situație incomodă, de ,,incapacitate de plăți”, cum se exprimă autorul, s-ar fi aruncat în brațele Ligii Sfinte antiotomane, cu disperarea celui care știe că n-are altă soluție la îndemână, încât ,,nu Mihai a creat războiul cu turcii, ci războiul Ligii Sfinte l-a creat pe Mihai Viteazul”. E prima aserțiune falsă a acestui istoric de doi bani, deoarece atunci când și-a strâns creditorii la palat și i-a lichidat, spre a nu mai sta pe spinarea sa și a poporului său, domnul muntean numai la Liga Sfântă nu s-a gândit, ci doar la soluția simplă și clară, la care au apelat și alți domnitori de-ai noștri asediați de creditori în momente dificile ca acestea. Și ca să diminueze și mai mult strategia politică a domnitorului nostru, îl transformă pur și simplu într-un fel de contemporan datornic la bancă, operație analogă prin care bagatelizează lucrurile. Deci, să-l ascultăm pe noul Roller : ,,Care este prima acțiune antiotomană a lui Mihai Viteazul? Uciderea creditorilor otomani in noiembrie 1594, prezentată ca mare faptă de vitejie in cărțile de istorie sau în filmele lui Mihai Viteazul / corect ar fi Mihai Viteazul !!!. Oare ce s-ar întâmpla azi dacă un cetățean care are un credit la o bancă l-ar ucide pe bancherul care l-a creditat?”. Și după ce pune această întrebare cheie, tot el dă răspunsul năucitor: ,,Probabil că în ochii multor creditori ar deveni un erou din cauza antipatiei față de bancheri și a poverii financiare a oricărui credit. Dar, până la urmă, uciderea creditorilor otomani de către Mihai Viteazul este o faptă de vitejie?” Insinuarea grotescă nu face decât să golească de conținutul patriotic si național, moral înainte de toate, această acțiune a lui Mihai și să-l trimită și pe el in sfera semantică a cuvântului crimă, pe care am receptat-o deja în cazul lui Avram Iancu. Deci a omorî niște asupritori străini, hămesiți și puși pe căpătuială, nu reprezintă nimic pentru justițiarul nostru de paradă, cel mult un fel de crimă!
Dar, și mergem mai departe și citim aserțiunile idioate ale homunculului bălgrădean, care își permite cu aerul său seniorial de grof de periferie să ia în derâdere pe marele voievod, contestându-i calitatea de unificator de țări. Pentru a-și instrumenta demersul, ce credeți că întreprinde?! Îl compară pur și simplu cu oscilantul Sigismund Bathory care, pasămite, ar fi realizat înaintea lui Mihai unificarea celor trei țări române. Și anume cum? Nici măcar prin luptă, ci venită ca un fel de plocon din cer, prin consemnarea înscrisă în tratatul din mai-iunie încheiat la Alba Iulia de către niște trimiși ai lui Mihai. A te referi la această situație dramatică de care a profitat la ananghie principele Bathory înseamnă să nu ai noțiunea elementară a termenului de unire, când se întreabă cu emfază, convins fiind că un petec de hârtie pe care domnul nostru nici nu l-a văzut poate înlocui o campanie bine gândită și organizată de restabilire a vechii Dacii? Și ca să ne dăm seama de optica șchiopătândă a preopinentului nostru să-i urmărim logica nebuloasă. În situația dificilă din 1595, când cei doi domni ai principatelor, Răzvan din Moldova pus de Bathory si Mihai din Muntenia, care doar apelează la ajutorul său, prin soli mai mult sau mai puțin obedienți, acest Bathory devine in ochii istoricului nostru unificator de țări, iar cei doi domni din scaunele de atunci simpli ”subordonați”, un pas cam în afara logicii istorice. Mai mult iată fraza-cheie, pe care o emite homunculul nostru cu nonșalanța unui arbitru internațional de justiție diplomatică: ,,Ce altă dovadă mai clară avem nevoie / exprimare siluită / să recunoaștem că pentru câteva luni, in 1595, Sigismund Bathory a fost principe peste trei principate: Transilvania, Țara Românească și Moldova? Deci cine a făcut prima unire a tuturor românilor? Mihai Viteazul sau Sigismund Bathory?“. O asemenea măgărie istorică nu mi-a fost dat să aud nici din gura unui elev de clasa a V-a, darămite din gura unui pretins conferențiar universitar, care se străduie la fiecare pas să diminueze importanța și grandoarea faptelor unui mare făuritor de țară! Cum să fie acțiunile de birou ale lui Sigismund Bathory comparabile cu ale lui Mihai, scrise cu sânge pe câmpul de luptă? Și chiar dacă ar fi cucerit efectiv cele două țări românești cu armele, tot acțiune de ocupație s-ar fi chemat și nu unire. Oare nu știe acest M.D. faptul că înțelesul cuvântului unire presupune o semantică aparte provenită din aducerea sub același sceptru a unor trăitori ai aceleași nații, și nu de nații diferite.
Putea Bathory să se intituleze în fel și chip, el rămânea pentru românii din Țara Românească și Moldova un străin si un ocupant dizgrațios și nedorit pe când Mihai era de același sânge cu neamurile și ramurile vechii Dacii, pe care le-a unit într-un singur teritoriu comun, cu limbă și obiceiuri comune, și din această pricină el a fost și trebuie socotit în continuare un unificator de țară. Iar așa zisa ipotetică titulatură convențională a lui Bathory, putea fi ea cât de pompoasă putea fi, el tot străin ar fi rămas pentru neamul românesc, care nu l-ar fi recunoscut vreodată decât cu atributul de șleahtic al clasei așa cum a fost în realitate, dar despre care acest Deak de Alba Iulia ar fi putut scrie cu îndreptățire că a fost un adevărat criminal, deoarece și-a început domnia de principe omorând cu sânge rece, la Cluj, pe toți presupușii săi pretendenți. Dar măruntul pigmeu M.D. merge cu îndrăzneala până acolo, încât ajunge să-l compare pe acest străin de neam Bathory cu Ferdinand întregitorul, uitând că în timp ce Bathory provenea dintr-un neam de indivizi asupritori, neales de nimeni pentru a-i reprezenta pe români, Ferdinand a întruchipat la 1918 năzuințele tuturor românilor, iar alteritatea s-a confundat cu eligibilitatea. Așa că întrebarea caraghioasă a istoricului, cum că: ”Atunci de ce românii contestă realitatea istorică a primei uniri a Transilvaniei / aici pune o virgulă care nu trebuia / cu Țara Românească și Moldova în 1595 sub Sigismung Bathory?” cade ca un pietroi în gol. Dar noi vom răspunde scurt: pentru că n-a existat așa ceva, decât în capul pătrat al detractorului M.B.
Nu au fost îndeajuns aberațiile afirmate până acum, căci M.D. mai vine cu una: ”Națiunea medievală românească este o ficțiune istorică. La fel ca unitatea medievală românească”. E drept că în Transilvania jugul străin a fost atât de apăsător încât a împiedicat orice exprimare liberă a națiunii, dar circulația cărții, unitatea religioasă, posesiunile domnitorilor de peste Carpați în Ardeal (Vadul și Feleacul, Ciceiul, Făgărașul, Sâmbăta lui Brâncoveanu) au suplinit aceste manifestări în extenso, pe care învățații Școlii Ardelene le-au coagulat, ridicându-le, prin Suplex, la rang de program.
Ignorantul nostru istoric nu vrea să țină cont de toate acestea, îi dă înainte cu orice argumente șchioape și rizibile, precum filmele cosmetizate și sau ”agitațiile izolate”, spre a conchide tranșant că: ”în 1600/ nu/exista o conștiință națională românească, un sentiment de unitate românească sau de națiune românească”. Și aici răspunsul nostru este la fel de direct și clar: rolul istoric al lui Mihai a fost tocmai acela de a fi întemeiat această conștiință românească și de a o fi făcut atât de vizibil și de salutar măreață, încât ea n-a mai putut fi ocolită de la 1600 încoace de niciun adevărat român. Cu excepția, evident, a lui Marius Diaconescu, un hulitor a cărui prezență în orașul și în Muzeul Unirii mă umple de scârbă și de revoltă, cum că în anul aniversar al centenarului Marii Uniri se poate găsi un Moldovan Gergely contemporan, care să spurce cu venin tot ceea ce este legat de spiritul înnoitor și întemeietor al marelui Mihai, anulând cu o penibilă sofistică de mahalale însăși postumitatea de înalte primeniri vizionare a acestui voievod martir, lichidat tocmai pentru că visul său românesc de mărire depășea înțelegerea secolului.

Mircea Popa