În anul Centenarului Marii Uniri, să rememorăm telegrafic evenimentele istorice care au precedat Unirea Principatelor din 1859.
În martie 1857, Nicolae Vogoride a fost învestit de turci în demnitatea de caimacan (locțiitor de domnitor) al Moldovei. La acea vreme, Vogoride era căsătorit cu Ecaterina Cocuța Conachi, fiica importantului poet premodern, Costache Conachi, logofăt moldovean.
lmediat după învestire, au început certuri cumplite între cei doi soți, Vogoride fiind cunoscut ca un înverșunat antiunionist. Cocuța s-a retras la Țigănești (lângă Tecuci) și revenea în Iași doar când obligații protocolare îi impuneau acest fapt.

La Conferința de Pace de la Paris, ce a urmat războiului Crimeei (1856), cele șapte puteri garante, divizate în privința organizării viitoare a Principatetor Moldova și Țara Românească, a unirii lor și a modernizării prin revizuirea Regulamentelor organice, au decis consultarea populației prin alegerea unor divanuri ad-hoc. Deciziile adunărilor ad-hoc privind unirea Principatelor urmau să fie examinate de Puterile garante într-o nouă conferință la Paris și consemnate într-o Convenție.
În fiecare dintre cele două Principate se înfruntau partizanii unirii cu separatiștii. În contextul dat, Nicolae Vogoride a falsificat, în mod brutal, rezultatul testului din 19 iulie 1857. Victoria separatiștilor în Moldova anula șansele ca Puterile garante să decidă unirea Principatelor. De aceea, unioniștii moldoveni s-au străduit să demaște falsurile, să obțină anularea alegerilor și desfășurarea unor alegeri corecte. Demersurile insistente ale unioniștilor au rămas fără rezultat, lipsind dovezile certe de falsificare a alegerilor.
Asta până când, cu prilejul unei descinderi la Iași, Cocuța găsește în seiful soțului niște scrisori compromițătoare, venite de la Înalta Poartă și de la ambasadorul Turciei la Londra. În primele mesaje, Vogoride era sfătuit cum să-i obstrucționeze pe unioniști, în următoarele era felicitat pentru “performanțele” obținute.
Dovezile de imixtiune și trădare erau incontestabile. Cocuța nu a ezitat nici o clipă. Nu o interesa demnitatea de primă doamnă a Moldovei, care o aștepta, chemarea țării fiind mai puternică. Prin Costache Negri, fratele vitreg al Cocuței și Dimitrie Rallet, scrisorile au ajuns la ambasadorul Franței la București și apoi la revista ”L’Étoile d’Orient” („Steaua Dunării”), care fusese interzisă la Iaşi şi apărea la Bruxelles.
Europa a luat foc, astfel că Înalta Poartă a fost nevoită, în cele din urmă, să accepte repetarea scrutinului sub stricta supraveghere a Puterilor garante. Rezultatele au marcat victoria unioniștilor și drumul spre marele vis al unirii s-a netezit instantaneu devenind realitate pe 24 Ianuarie 1859.
Cocuța a suportat represaliile soțului. A rămas cu trei copii minori și cu averea drastic dijmuită de soțul ei.
Din păcate, în entuziasmul lor fără margini, unioniștii nu s-au grăbit să-i adreseze eroinei prea multe elogii, deși le merita cu prisosință. E drept că, în acel moment, sustragerea documentelor soțului nu era o faptă ce putea fi făcută publică, fiind cunoscută de puțini inițiați. Trecerea timpului schimbă datele problemei și permite repunerea eroinei în drepturile ce i se cuvin pentru recunoștința publică.
Gândind contrafactual: ce se alegea, oare, de Principatele române, dacă gestul ei salvator, generos, nu ar fi avut loc? Unirea s-ar fi amânat ”sine die”. Ne-ar fi lipsit din istorie momentul Cuza și, poate, după regula dominoului, Monarhia, lndependenta, Marea Unire etc. Nimeni nu mai poate să nege acum meritele istorice ale Cocuței, fără să se acopere de ridicol. Termenul Mica Unire este eronat. De fapt, acolo au fost germenii Marii Uniri.

Vasile GHICA

Tecuci