A apărut cartea istoricului Mircea Dogaru ”ÎNTRE ALBA-IULIA ŞI TRIANON – UNGARIA TUTUROR CAUZELOR  ŞI RĂZBOAIELE DE SUCCESIUNE  (1918 – 1920)”, din care ne propunem să vă prezentăm, în seriale, importante evenimente ale istoriei devenirii statului român după 1918. Astăzi ne-am oprit la două capitole din carte, referitoare la acțiunile Ungariei și Rusiei bolșevice, imediat după Unirea Transilvaniei cu România de la  1 Decembrie 1918.

”Ca răsplată pentru jertfele sale, România a fost lăsată, de altfel, singură, în faţa ofensivei bolşevismului, declanşată în 1919 prin armatele roşii ale celor două state sovietice – Rusia leninistă şi Republica Ungară a Sfaturilor. Şi este meritul României şi al armatei sale că, prin respingerea invadatorilor şi înfrângerea revoluţiei ungare, infiltrarea bolşevismului în Europa centrală şi sud-estică a fost stopată pentru un sfert de veac.”

Dr. Mircea Dogaru

 Ungaria tuturor cauzelor

În scopul împiedicării eliberării teritoriilor slavoromâne, chiar germane, dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei, dovedind o disciplină de fier şi o mare capacitate de mobilizare şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată de refederalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16 octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia internaţională că sunt singura soluţie a momentului în Europa central-răsăriteană.

Astfel, în octombrie 1918, ei erau încă monarhiştii, adepţi ai unui regat ultranaţionalist unguresc în cadrul imperiului dualist, habsburgic.

Dar, văzând încotro conduc evenimentele, în momentul izbucnirii revoluţiei antimonarhice de la Viena (30 octombrie) au devenit ”revoluţionari” peste noapte. A doua zi, 31 octombrie, în sprijinul celor ”14 puncte wilsoniene” au proclamat la Târgu-Mureş, printr-un ”Consiliu Naţional Maghiar”, ”recunoaşterea statelor naţionale formate sau în curs de formare”, iar la Budapesta l-au lichidat pe fostul far călăuzitor Istvan Tisza (1861-1918) fiul binecunoscutului conte Kalman (1830-1902) ”zdrobitorul de naţionalităţi”, înlocuindu-l cu abilul conte Karolyi Mihalyi (1875-1955), în ideea declarată a ”salvgardării păcii”. Imediat Karolyi s-a proclamat ”antantofil” (1 noiembrie) şi acest cuvânt de ordine a fost lansat de Lovaszy Marton, ca ordin, în parlament.

Deveniţi antantofili şi mai ”europeni” şi mai ”democraţi” decât toţi ceilalţi europeni, ungurii, vinovaţi alături de germani şi germanii austrieci de agresiune, politică imperialistă şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut, proclamându-şi, pe 2 noiembrie 1918, independenţa faţă de Austria. Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace, că acest act echivala cu anularea dualismului dar şi a avantajelor acestuia – adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei de exemplu. Cu alte cuvinte că, anulând dualismul proclamau, în fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania!

Mai mult, la 16 noiembrie 1918, Karoly proclama Ungaria – Republică, foştii adepţi ai ”Regatului Coroanei Sf. Ştefan”, devenind peste noapte şi ”republicani” înfocaţi, gata să dea lecţii de republicanism oricui.

Cu un Karolyi Mihalyi premier şi, de la 1 ianuarie 1918, preşedinte şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor, Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de la Alba-Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de ”albire” prin mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea războiului şi a etnocidului comis în anii 1867-1918 asupra a milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni, evrei, ţigani, germani, etc. Scopul? Convingerea delegaţilor de la Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920) că singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană ar fi o Ungarie republicană şi ”civilizatoare”, bastion împotriva bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine, în graniţele fostei Ungarii dualiste.

Dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni, avea  să scrie istoricul american Milton Lehrer, că ”Ungaria autocrată de ieri – Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, asupritoare de vieţi, Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul naţionalităţilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial”. Minciună la care Ungaria nu renunţă nici astăzi, după 100 de ani! Tone de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a ”Coroanei Sf. Ştefan” au invadat Versaillesul. Fără succes însă, deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul Maurice Joseph Pellé, le contracara eforturile transmiţând: ”Ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intrvenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania”. Mai mult, dovedind o reală cunoaştere a istoriei şi situaţiei, spre deosebire de ”Nicholsonii” de astăzi, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, lea dat peste nas afirmând că ”voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit, când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci”.

Văzând că nu are succes cu occidentalii, Karolyi Mihalyi s-a reorientat spre Rusia bolşevică, deoarece avusese prevederea să autorizeze, ca rezervă, înfiinţarea unui Partid Comunist Ungar, la 16 noiembrie 1918. Iar ruşii tocmai sfidau lumea, lansând teza revoluţiei mondiale, o dată cu înfiinţarea, prin convocarea la Moscova, la 2-6 martie 1919 a delegaţiilor tuturor partidelor comuniste si social-democrate, a Internaţionalei a III-a Comuniste (KOMINTERN). Omul providenţial a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella Kuhn), evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, că în Ungaria situaţia era coaptă pentru o revoluţie bolşevică. Că Mihalyi Karolyi i-a predat în mod premeditat puterea lui Bela Kun o sugerează însuşi Lenin: ”Guvernul burghezo-conciliatorist (Guvernul Berinkey) şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau atunci în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie (evident, pentru păstrarea sub asuprire a milioane de români şi slavi) decât trecerea puterii în mână poporului muncitor”. Un adevăr afirmat răspicat, în filmul de propagandă ”Trianon”, realizat în 2005 de doi ”istorici” ai serviciilor ungare şi nu numai (Raffay Erno şi Koltay Gabor), de către numitul Nemeskurty Istvan (Ştefan Curtean-Nemeş) istoric literar, prin cuvintele: ”în data de 19 martie (1919-n.n.) au fost anunţaţi de către Karolyi Mihalyi în felul următor: Predau puterea proletariatului”!

Şi astfel, peste noapte, ungurii s-au transformat din ”republicani” burghezo-democraţi şi ”antantofili” în bolşevici. Nu toţi, pentru că era greu pentru grofi să renunţe la latifundii şi pentru bancheri şi industriaşi să accepte naţionalizarea. Aceştia puteau să capete experienţă însă, ca refugiaţiîn Austria, Germania şi Italia, constituind rezervă în diaspora ”albă” adică fascistă a amiralului fără flotă ”Miklos Horthy” sau, în interior, în rândul mişcării fasciste a lui Gombos Gyula.

Dacă şi cu bolşevicii ar fi dat chix în acapararea Transilvaniei şi a celorlalte teritorii râvnite, ungurii erau gata să se transforme aşadar, peste noapte, din ”bolşevici” în ”fascişti”, fascismul şi nazismul fiind deja anunţate ca doctrine ale viitorului, în Germania revanşardă şi în Italia cu aspiraţii coloniale. Demiţând guvernul la 21 martie, Karolyi a încredinţat puterea unui Consiliu revoluţionar prezidat de Garbai Sandor, lider, alături de Bohm Vilmos al socialiştilor, susţinut de latifundari ca Béthlen Istvan, de fasciştii lui Gyula Gombos, de sindicate, dar şi de comuniştii lui Bela Kun proclamat ”Comisar al poporului pentru Afaceri Externe”. Gestul i-a fost grăbit de anunţul (19 martie 1919) Colonelului Vyx, comandantul armatei franceze din Balcani că  s-a decis de către Conferinţa de Pace crearea unei ”zone neutre” între români şi unguri, asigurată de ”trupe interaliate”, motiv pentru care are misiune să-şi instaleze unităţile şi solicită să i se predea Debreţinul şi Mako. La 21 martie 1919, Karolyi a răspuns că decizia Conferinţei etse ”integral contrară Convenţiei militare de armistiţiu din noiembrie 1918”, (cu AustroUngaria care nu mai exista, dar ce contează?) şi ”nu ţine cont de interesele vitale ale ţării sale” care constau, evident în asuprirea românilor şi  slavilor, drept care a finalizat tratativele cu comuniştii şi Bela Kun, aflaţi formal în închisoare din 20 februarie, delegaţii săi (Kunfi, Landler, Pogany, Weltner şi Haubrich) acceptând cele trei puncte până atunci refuzate: 1. Construirea socialismului în Ungaria; 2. Prietenia cu Uniunea Sovietică, stipulată prin tratate şi 3. Lupta împotriva imperialismului mondial. Aşa s-a născut, la 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, cunoscută ca ”Republica Sfaturilor” sau ”Republica celor 133 de zile”.

Ungaria bolşevică şi războialele de succesiune

 Ceea ce Ungaria ”antantofilă” a lui Karolyi Mihalyi nu a îndrăznit, izolată fiind; Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având sprijinul Rusiei Sovietice, a pus în practică imediat: contestarea eliberării teritoriilor slave şi româneşti cucerite cândva de Habsburgi, contestarea unirii lor cu statele-mamă şi reînglobarea lor prin cucerire în Ungaria, ca în vremea dualismului.

În baza înţelegerii secrete avute cu Lenin, care prevedea graniţă comună a celor două state sovietice pe Carpaţi (prin desfiinţarea Cehoslovaciei şi României) la 25 martie 1919 Bela Kun a mobiliat Armata Roşie Ungară, atacând Cehoslovacia, pentru ca, în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea bandelor teroriste sovietice peste Nistru, să declanşeze, forţând Tisa, ofensiva împotriva României. În această perspectivă, Vatsetis, comandantul suprem al forţelor bolşevice ruse dăduse deja, de la 26 martie, lui Antonov-Ovscenko, comandantul trupelor bolşevice din Ucraina; ordinul de ”directă şi strânsă colaborare cu trupele sovietice ale Ungariei”. Ofensiva Armatei Roşii ruse a fost oprită, însă, de trupele române pe Nistru şi abandonată datorită atacării ei de către armatele ”albe” ale lui Denikin şi atamanului Grigoriev şi sprijinirii de către armata ”albă” a naţionalismului ucrainean a armatei… române, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor.

Vizând ocuparea regiunii dintre Tisa şi Munţii Apuseni, neprotejată total (datorită apariţiei puterilor… Antantei) de trupele române, Bela Kun a trimis 2 divizii şi o brigadă, dispunând de 137 de tunuri şi 5 trenuri blindate care au înaintat adânc pe văile Someşului şi Crişului Repede. Prevăzând ofensiva, dispozitivul român era întărit la flancul drept pentru împiedicarea înaintării agresorului spre Cluj şi declanşarea contraofensivei, în teren muntos prin acţiuni frontale şi manevra flancului stâng. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, practic, armata română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 km lungime, remarcându-se îndeosebi acţiunile Diviziei 2 vânători de munte în lungul văilor Crişului Alb şi Crişului Negru.

După numai 4 zile, la 20 aprilie, armata română a atins aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare apoi, în ciuda unei rezistenţe îndârjite, a alungat Armata Roşie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în conformitate cu decizia de la Alba Iulia, ca suprema umilinţă în chiar ziua de 1 Mai muncitoresc, sărbătorită cu fast…roşu la Budapesta. În pofida înfrângerilor, Bela Kun nu a demobilizat, însă datorită extinderii flagelului roşu în Germania unde se proclamase, la 7 aprilie, Republica Sfaturilor în Bavaria, a succesului mobilizării generale, Armata Roşie Ungară având la 15 mai, ca forţă operativă, 113 batalioane, a susţinerii de către misiunea militară italiană a fascistului conte Romanelli şi a succeselor de pe frontul cehoslovac, unde, la 15 mai, a fost cucerit Salgatorian iar la 24 mai Miskolc.

În ideea joncţionării cu forţele Armatei Roşii ruse în Carpaţii Păduroşi, ofensiva pe Frontul de N-E s-a prelungit, la 9 iunie ungurii ocupând Eperjes unde vor proclama (16 iunie) constituirea Republicii Slovace a Sfaturilor pentru ca, la 28 iunie, la Kassa, cu sprijinul socialistului Antonin Janusek să proclame Republica Cehă a Sfaturilor. Îmbătat de succesele obţinute asupra cehilor de şeful statului Major al Armatei Roşii Ungare, pe nume, (Atenţie!)…Aurel Stromfeld (evreu român), Bela Kun va retrage trupele din Slovacia la 11 iulie, pentru a ataca trupele româneşti rămase în expectativă pe Tisa. La 20 iulie 1919, noua ofensivă a bolşevicilor unguri s-a declanşat şi, relansată şi alimentată fiind, la 24 şi 26 iulie, a reuşit să creeze câteva capete de pod la est de Tisa, înaintând  pe o adâncime de 40 km.

Oprind ofensiva la 26 iulie, armata română a trecut la contraofensivă în dimineaţa zilei următoare, obligându-l pe Bela Kun să ceară disperat ajutor Moscovei, la 27 şi 30 iulie. Prea târziu, deoarece, la 30 iulie 1919, dezvoltând ofensiva, trupele române au trecut în urmărirea bandelor roşii, Tisa, provocând, la 31 iulie, căderea guvernului roşu şi fuga, în noaptea de 1/2 august 1919 a lui Bela Kun şi a colaboratorilor săi la Viena.

Surzi la rugăminţile şi ameninţările diferiţilor trepăduşi ai Conferinţei de Pace care, plătiţi de unguri au încercat să stopeze înaintarea Armatei române, generalii noştri, în frunte cu Rusenescu au decis ocuparea Budapestei, fapt împlinit în seara zilei de 3 august de un detaşament de cavalerie urmat de Divizia 1 vânători, al 2-lea Divizion de cavalerie şi de Brigada de roşiori. Ele au fost aclamate de populaţia Budapestei, îngrozită de atrocităţile comise de bolşevicii unguri, de miile de execuţii la întâmplare, de arestări şi torturi la adresa intelectualilor şi familiilor nobile, industriaşilor şi afaceriştilor.

Amintirile acestor atrocităţi, ca şi călduroasa primire făcută de budapestani trupelor române de ocupaţie sunt surprinse în volumele lui Radu Cosmin: ”Românii la Budapesta” şi ”Desrobitorii”, volume extrem de importante pentru că, obligată de aliaţi să se retragă la jumătatea lunii noiembrie, armata română a predat puterea lui Miklos Horthy care, o dată intrat în Budapesta şi susţinut fiind de fostul prieten a lui Bela Kun, contele Guido Romanelli şi de diferitele cozi de topor ale diplomaţiei occidentale, cumpărate pentru cauza Ungariei – ”Coroanei Sf. Ştefan” a şi început să inunde Conferinţa de pace cu acuze la adresa ”atrocităţilor” comise de valahii ”barbari”.

1919 – Cavaleriști români pe străzile Budapestei