La sfârşitul primului război mondial, după încheierea armistiţiilor cu puterile învinse, guvernele Ţărilor Aliate şi Asociate au avut ca prim obiectiv organizarea Conferinţei de Pace.

La 18 ianuarie 1919, în Sala Oglinzilor de la Versailles, preşedintele Franţei Raymond Poincaré, a deschis lucrările Conferinţei de Pace (1919 – 1920), care, timp de doi ani (1919-1920), a focalizat atenţia opiniei publice internaţionale. La lucrările „Parlamentului Lumii”, cum a fost numită Conferinţa de Pace de la Paris, au participat peste 10.000 de delegaţi, oameni politici, diplomaţi, consilieri, experţi, reprezentând 32 de ţări învingătoare, asociate şi învinse în primul război mondial. Conferinţa trebuia să pună capăt unui război îndelungat şi nimicitor, să stabilească bazele unui nou cadru internaţional în care trebuia să se dezvolte omenirea în perioada următoare.

Popoarele considerau că forumul de la Paris este chemat să recunoască starea de lucruri existente, după dezmembrarea marilor imperii, austro-ungar, german şi rus şi constituirea unui şir de state independente şi suverane. De asemenea, trebuia să îndrepte inechităţile, să repare distrugerile, să pedepsească crimele şi să asigure progresul paşnic al umanităţii.
Conferinţa de Pace de la Paris s-a impus în istoria relaţiilor internaţionale, fără îndoială, în primul rând prin importanţa hotărârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române, dând consacrare juridică noului statut teritorial şi politic al României, obţinut în urma Marii Uniri din 1918. Ea s-a remarcat însă şi prin rolul important pe care l-au jucat experţii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale „Consiliului celor patru mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia).

Practic nu a existat până atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atât de mare în determinarea hotărârilor luate de oamenii politici ai lumii. Delegaţiile participante la Conferinţa de la Paris, cele mai numeroase, erau cele ale marilor puteri.

Punând capăt tradiţiei care interzicea părăsirea teritoriului ţării de către şeful executivului american, preşedintele SUA, W. Wilson, s-a deplasat la Paris în fruntea unei delegaţii numeroase de reprezentanţi ai vieţii politice, economice, ştiinţifice şi militare. Acelaşi lucru se poate spune despre delegaţiile Franţei, Angliei, Italiei, Japoniei, ai căror membri nu lipseau din niciunul din organismele de lucru ale Conferinţei.

Delegaţia României la Conferinţa de Pace era alcătuită din personalităţi de prestigiu ale vieţii politice, îndeosebi de orientare liberală, precum şi din diplomaţi de carieră, şi anume: Ion I. C. Brătianu – primul ministru, Nicolae Mişu – ministrul României la Londra, Victor Antonescu – ministrul României la Paris, generalul Coandă, Al. Vaida Voevod. Ulterior, delegaţia a fost completată cu Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino. Acesteia i s-au adăugat unii experţi: Gheorghe Crişan, Alexandru Lapedatu, Neagoe Flondor, Ioan Pelivan, D. Danielopol, V. Stoica şi Constantin Brătianu, secretar al delegaţiei.

Unele dificultăţi cu care a fost confruntată delegaţia României, în frunte cu primul ministru, I.I.C. Brătianu, s-au datorat, în opinia lui Octavian Goga, faptului că în componenţa delegaţiei nu au fost cuprinşi reprezentanţii tuturor provinciilor istorice româneşti. În corespondenţa purtată cu A. Vaida Voevod, Octavian Goga (care se afla la Paris în momentul începerii lucrărilor Conferinţei de Pace), reproşa componenţa predominant liberală a delegaţiei şi, mai ales, faptul că românii ardeleni nu au fost reprezentaţi în mod corespunzător.

În prima parte a Conferinţei de Pace, delegaţia română a fost condusă de către marele om politic Ion I. C. Brătianu, cel care a fost arhitectul principal al făuririi României Mari, dar care, ulterior, din spirit de demnitate, şi-a dat demisia, atât din fruntea guvernului, cât şi a delegaţiei României, întrucât nu a fost de acord cu cedarea Banatului de Sud Serbiei, precum şi cu controlul Marilor Puteri asupra guvernului român în ceea ce priveşte modul în care vor fi ocrotite drepturile minorităţilor naţionale. În această situaţie, conducerea delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris şi funcţia de prim-ministru a fost preluată de Al. Vaida Voievod, fruntaş al mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni.

Delegaţia României la Conferinţa de Pace a desfăşurat, încă din primele zile, o amplă activitate politico-diplomatică pentru anihilarea manevrelor de culise ale diplomaţiei şi ale propagandei desfăşurate de exponenţii statelor cu care România s-a aflat în război, precum şi a anumitor tentative ale unor diplomaţi ai statelor Antantei de a menţine conglomertatul multinaţional austro-ungar sau de a impune României condiţii absolut inacceptabile, care lezau suveranitatea şi interesele sale naţionale.

În mod cu totul neaşteptat, delegaţia română s-a confruntat cu numeroase dificultăţi, inechităţi şi chiar ofense ce veneau din partea foştilor aliaţi. Aceste probleme au fost relevate cu francheţe de către Ion I. C. Brătianu în Raportul cu privire la situaţia României, ţinut în şedinţa din 1 februarie 1919, în faţa Conferinţei de Pace de la Paris, precum şi în discursul, de valoare excepţională rostit în şedinţa Adunării Deputaţilor din 16 februarie 1919. „România a fost jignită din primul moment, fiind un timp exclusă de la Conferinţă, sub pretextul că a semnat un tratat de pace cu Puterile Centrale (1918)”. Antanta considera că tratatul din 1916 îşi pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la Bucureşti, iar SUA refuzau orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, aşadar şi tratatul din 1916.

Pentru a determina anularea hotărârii arbitrare a Consiliului Suprem, alcătuit din cei „Patru Mari” – Franţa, Marea Britanie, SUA şi Italia, învingători în război – de excludere a României de la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia română a trebuit să depună eforturi imense, politico-diplomatice, demonstrând persuasiv care au fost condiţiile fortuite ce au obligat ţara noastră să încheie armistiţiul de la Focşani şi Pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale.

În faţa presiunilor Aliaţilor, Brătianu, primul-ministru, a trebuit să semneze la 4/17 august 1916 Tratatul de Alianţă cu Antanta, însoţit de Convenţia militară, prin care România se angaja să intre în război contra Austro-Ungariei, iar Antanta îi recunoştea drepturile legitime de a alipi teritoriile româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crişana, de la vărsarea Someşului în Tisa până la vărsarea Mureşului în Tisa, Bucovina, Banatul întreg, inclusiv cel sîrbesc.

În conformitate cu prevederile Convenţiei militare, România a declarat război Austro-Ungariei la 14/21 august 1916. În noaptea de 15 august trupele române au înaintat peste Carpaţi, intrând în Transilvania, într-o atmosferă de entuziasm, atât în rândul trupei, cât şi al românilor ardeleni, ocupând Braşovul, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Borsec, Tulgheş, Orşova şi alte oraşe şi localităţi.

Bucuria şi încrederea în victoria din Transilvania au fost spulberate de ofensiva germano-bulgară în Dobrogea şi înfrângerea de la Turtucaia, dând lupte grele împotriva trupelor germane şi austro-ungare în trecătorile Carpaţilor. Retrăgându-se, armata română a evitat pericolul de a fi încercuită de forţele inamice. Forţele Puterilor Centrale au izbutit să pătrundă pe Valea Jiului, cucerind Târgu-Jiu, au ocupat Oltenia şi au pătruns apoi în Muntenia.

Pentru a nu ceda Capitala fără a se încerca apărarea ei, s-a hotărât să se dea o bătălie pe Neajlov şi Argeş, destinată a fi o „Marna românilor”. Începută cu succese promiţătoare, ea s-a încheiat cu înfrângerea forţelor noastre. La sfârşitul lunii noiembrie 1916, Bucureştiul este ocupat de armatele germano-austro-ungare şi aliaţii lor. În această situaţie, regele, parlamentul şi guvernul s-au retras la Iaşi. În iarna lui 1916/1917 frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, pe o linie mergând de la Curbura Carpaţilor la Dunăre.

Războiul început de România în 1916 s-a încheiat prin Pacea de la Bucureşti, între România şi Puterile Centrale semnată la 24 aprilie/7 mai 1918. Prost pregătit, el a cunoscut înfrângerile din 1916 şi izbânzile din 1917 (eroicele lupte de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti), care nu au putut modifica însă situaţia frontului, aşa cum el fusese fixat în iarna 1916/1917. Ieşirea Rusiei din război ca urmare a păcii de la Brest-Litovsk, semnată cu Puterile Centrale la 5 decembrie 1917, a făcut imposibilă continuarea războiului de către România, rămasă singură în faţa armatelor Puterilor Centrale, care dispuneau de o superioritate copleşitoare şi pătrunsă adânc nu numai în România, ci şi în Ucraina, pe frontul din Galiţia.

Pacea de la Buftea-Bucureşti, numită de istorici „pacea odioasă”, impunea României condiţii foarte aspre: Austro-Ungaria ocupa crestele Carpaţilor; România renunţa la Dobrogea în favoarea Bulgariei; României îi erau impuse convenţii (agricolă, a petrolului, a pădurilor), care o puneau într-o dependenţă economică totală faţă de Germania. Tratatul mai prevedea demobilizarea armatei române şi menţinerea în ţară a unor forţe militare de ocupaţie până la încheierea păcii definitive. Regele, riscând consecinţele cele mai grave, a refuzat să ratifice tratatul de pace cu Germania, ceea ce a făcut ca acesta să nu aibă niciodată valabilitate legală. De asemenea, şefii guvernelor statelor Antantei au primit din partea regelui Ferdinand „asigurările necesare asupra politicii pe care voia să o urmeze”, chiar după încheierea fortuită a tratatului de pace cu Germania, în sensul menţinerii alianţelor tradiţionale, precum şi a hotărârii poporului român de a reîncepe ostilităţile împotriva Puterilor Centrale, în condiţiile posibile favorabile.

Victoriile Antantei, căreia încă din 1917 i se alăturase şi SUA, au creat condiţiile favorabile pentru reintrarea României în război. La sfârşitul lunii octombrie 1918, guvernul român prezidat de generalul Coandă, a denunţat pacea de la Buftea-Bucureşti şi armata română, mobilizată din nou, a trecut pentru a doua oară Carpaţii în Transilvania.

Demersurile delegaţiei României, a unor personalităţi franceze, Saint Aulaire, reprezentantul Franţei în România, şi Henri Berthelot, fostul comandant al misiunii militare franceze în România, la care s-au raliat numeroşi parlamentari, oameni de cultură şi presă, au determinat guvernul francez ca, prin ministrul său de externe, Stefan Pichou, să propună guvernelor aliate de a trata cu România ca aliat şi „în această calitate să fie admisă la negocierile de pace.” În cele din urmă, România este primită la Conferinţa de Pace de la Paris cu statutul de aliat.

Adoptarea Tratatului de la Trianon a solicitat o amplă activitate diplomatică a delegaţiei României la Conferinţa de Pace, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, deoarece delegaţia ungară înainta memorii peste memorii Conferinţei de Pace, oamenilor politici, parlamentarilor şi guvernelor europene, întreţinea o anumită campanie de presă, contestând dreptul popoarelor oprimate din fostul Imperiu austro-ungar la autodeterminare şi, ca urmare, pretindea menţinerea Ungariei Mari.

După ce a fost instaurat regimul fascist al dictaturii militare, condus de Horthy, a fost declanşată o campanie propagandistică puternică, vizând revizuirea condiţiilor de pace incluse în proiectul de tratat prezentat Consiliului Suprem al celor patru în vara anului 1919 de către Comisia de experţi.

În sprijinul interesului naţional pentru stabilirea unor frontiere drepte României a interevenit şi Consiliul Naţional al Unităţii Române, cu sediul la Paris, avându-l ca preşedinte pe marele om politic Take Ionescu, care, încă de la 4 noiembrie 1918, îngrijorat de pretenţiile teritoriale ale Ungariei, a adresat un Memoriu amplu guvernelor statelor Antantei, în care se sublinia că în Tratatul de Alianţă pe care l-au încheiat cu Regatul României (1916) au recunoscut legitimitatea revendicărilor naţiei române, a locuitorilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, de a fi separaţi de Austro-Ungaria şi „să constituie cu românii din Regat o nouă Românie”.

În aceeaşi perioadă, Ministerul Afacerilor Externe ale României a întocmit un amplu Raport diplomatic pentru informarea guvernului Franţei (în care ne puneam speranţele de a sprijini cauza noastră naţională) cu privire la lupta seculară de eliberare naţională a românilor din Transilvania.

De asemenea, după începerea lucrărilor Conferinţei de Pace, delegaţia României, condusă de Brătianu, a susţinut cu fermitate drepturile teritoriale ale României, cerând să se respecte graniţele convenite cu Antanta prin Tratatul de Alianţă militară, ca un drept sacrosant.

Sosit la Paris, Brătianu are întâlniri şi discuţii cu: Clemenceau, primul ministru al Franţei, cu Lloyd George, primul ministru al Marii Britanii, cu Wodrow Wilson, preşedintele SUA, cu V.F. Orlando, primul ministru al Italiei, cu reprezentanţi ai Iugoslaviei, Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei, cu Edouard Rothchild, Israel Levy, marele rabin.

În raportul prezentat în cadrul Conferinţei de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea ţării noastre în primul război mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia Austro-Ungariei şi a demonstrat totodată aportul său economic, politic şi militar la obţinerea victoriei Aliaţilor asupra Puterilor Centrale.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice şi etno-demografice că Transilvania şi Banatul sunt teritorii româneşti, reamintind că statisticile ungare, deşi totdeauna falsificate, îi menţionau, totuşi, pe români ca fiind populaţia majoritară a acestor ţinuturi. „Populaţia română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populaţie”. I.I.C. Brătianu a ţinut să pună în relief faptul că „înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputaţii români din toate judeţele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,  unde au hotărât unirea definitivă a Transilvaniei şi a regiunilor (româneşti) din Ungaria cu România”.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărât, în cadrul şedinţelor din 1 şi 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experţi (francezi, englezi, americani şi italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de primul ministru al guvernului român în Raportul prezentat în 1 februarie  şi să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic şi al necesităţii economice.” Pe baza acestor criterii, Comisia de experţi a supus discuţiei Consiliului miniştrilor de externe ai Conferinţei, întruniţi în şedinţa din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară. La rândul său, Consiliul Suprem  a analizat la 21 iunie 1919 şi frontierele dintre România şi Iugoslavia în zona Banatului.

La 11 iunie 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe ai Conferinţei de la Paris  i-a convocat pe reprezentanţii României şi Cehoslovaciei pentru a le comunica frontierele lor cu Ungaria, care urmau să fie introduse în Tratatul de Pace. Frontiera dintre România şi Ungaria indicată de Consiliu era, în esenţă, frontiera actuală şi a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decât acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de preşedintele SUA, Wilson.

Toate hărţile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, pun în evidenţă faptul că graniţele etnicităţii româneşti spre Apus depăşesc frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu explică de ce guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris. Pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinţei de Pace, blocate la un moment dat de protestele şi obstrucţia delegaţiei ungare, delegaţia română, în interesul păcii, a renunţat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum şi cele din regiunea Tisei.

La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 17 august 1916, încheiat între România şi Antantă, în care nu se specifică nimic privind frontiera nordică a ţării, a Maramureşului.

În condiţiile destrămării Imperiului austro-ungar, la 28 noiembrie 1918 se ţine la Sighet o impunătoare Adunare naţională, la care participă peste 10.000 de ţărani maramureşeni, în frunte cu intelectualii lor, unde s-a cerut unirea cu România a întregului Maramureş istoric, inclusiv cel din dreapta râului Tisa. Acelaşi deziderat naţional s-a cerut de către delegaţii maramureşeni şi la istorica Adunare naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Aici, la Alba Iulia, când bătrânul Ştefan Cicio-Pop şi-a terminat cuvântarea, strigând „Trăiască România Mare, de la Nistru până la Tisa”, maramureşenii au protestat, spunând că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit să-l împingă până la graniţa Galiţiei, ca România să cuprindă între hotarele sale şi Maramureşul românesc de peste Tisa.

În preajma Crăciunului din 1919, Maramureşul a fost invadat şi ocupat de trupele ucrainiene şi de grupări bolşevice înarmate, formate din ucrainieni şi ungurii lui Béla Kun. În 1920, la cererile repetate ale maramureşenilor, Consiliul Dirigent, de comun acord, a hotărât ca Armata a 8-a română, condusă de generalul Avramescu, să ocupe întregul Maramureş istoric (din dreapta şi stânga râului Tisa). După ce a fost zdrobită rezistenţa ucrainiano-ungară, s-a instaurat administraţia românească în toate localităţile, astfel realizându-se un mare ideal şi o mare dreptate istorică.

În vara anului 1920, guvernul Averescu, în loc să continue tratativele, să ducă la bun sfârşit demersurile guvernului anterior, condus de Vaida Voevod, la finele lunii iulie a ordonat, cu o grabă nejustificată, retragerea trupelor române dincolo de Tisa. Această dispoziţie a fost considerată de cercurile internaţionale ca o renunţare de bună voie a României la teritoriul Maramureşului de peste Tisa, care la scurt timp a fost ocupat de trupele cehe.

În noua situaţie, s-a stabilit frontiera României cu Cehoslovacia prin vechiul Maramureş ce cuprindea, în 1920, un teritoriu de 10.354 km2, cu o populaţie de 400 mii de locuitori, iar României i-a revenit abia o treime, 3381km2, cu oraşul Sighetul Marmaţiei şi împrejurimile sale locuite în majoritate de români, iar restul de două treimi, adică întreg Maramureşul din drepta Tisei, a fost atribuit de Conferinţa de Pace Cehoslovaciei, cu toate că aveau acolo 40.000 – 50.000 de români şi circa alţi 80 mii fraţi care au fost rutenizaţi de vitregia vremurilor. Mai multe localităţi pur româneşti (Apşa de Sus, Apşa de Mijloc, Apşa de Jos, Biserica Albă şi Slatina) au rămas la Cehoslovacia pe malul drept al Tisei.

Delimitarea graniţei dintre România şi Iugoslavia, în zona Banatului, a întâmpinat numeroase dificultăţi. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliaţi în 1916, considerând că existenţa unei graniţe naturale puternice cu statele slave, Dunărea şi Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei şi altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferinţa de pace a impus României renunţarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din raţiuni strategico-militare.

Şeful guvernului român, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat niciun compromis în problema cedării Banatului de sud. În imposibilitatea de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei „Patru mari”, până la 12 septembrie 1919, când a demisionat.

În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate şi asociate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 16.30, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscându-se valabilitatea juridică internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. El a fost parafat din partea României de dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard şi A. Torda.

Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale preşedinţilor de consiliu de miniştri, miniştrilor de externe, ambasadorilor, înalţilor comisari, miniştilor plenipotenţiari, reprezentând 23 de ţări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa şi Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului român şi anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Referindu-ne la Tratatul de la Trianon, trebuie reţinut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria şi ţările vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Austria), cum apare simplificat în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de ţările vecine Ungariei, dornice să beneficieze de pe urma înfrângerii ei în primul război mondial şi de pe urma „nedreptăţilor istorice” a cărei victimă ar fi fost ea.

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părţi şi 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme. El a fost un tratat între Ungaria şi peste 20 de state din Europa şi alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într-un conflict declarat oficial. Fiecare dintre aceştia s-a folosit de poziţia lui de partener la victorie pentru a formula pretenţii specifice faţă de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex şi detaliat al tuturor acestora.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari” şi alipirea părţilor locuite de alte naţionalităţi decât cea maghiară la statele care s-au format atunci ori şi-au desăvârşit unitatea naţională. Articolele 27-35 ale Tratatului consfinţesc includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor; a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovaciei şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei; a Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României; a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare. Trinanonul a consfinţit existenţa unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungur devenea majoritar şi stăpân pe propria sa ţară.

Cu toate acestea, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă. Adepţii hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfârşitul regatului Sfântului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în sec. al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtând până la sfârşit titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Participanţii la Conferinţa de Pace de la Paris erau, în mare parte, conştienţi de faptul că Imperiul Austro-Ungar  încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei, şi că popoarele oprimate îşi hotărâseră singure destinul. Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci când s-a deschis Conferinţa de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decât o instituţie ce aparţinea trecutului, aşa încât cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur şi simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar şi premierul britanic, Llyod George, aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvârşite şi ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbuşirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neaşteptat de rapid şi într-un mod complet imprevizibil şi ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înaintea începerii Conferinţei de Pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.

Numai că, pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”. Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputaţii revizionişti jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Ei depuneau următorul jurământ: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”. Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinenţă de parlamentarii unguri şi reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărârea de nerecunoaştere şi nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca şi a celorlalte tratate adoptate pe cale democratică de către Conferinţa de Pace  de la Paris.

Începând cu acest moment, al ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mişcări anti-Trianon, care acţionează şi în zilele noastre, pe plan intern şi internaţional, folosind un veritabil arsenal de mijloace politico-diplomatice şi propagandistice pentru convingerea opiniei publice şi forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenţionat, adoptat în 1920 şi reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1975 şi alte acte şi tratate internaţionale din perioada postbelică.

Mişcarea anti-Trianon, iniţiată şi propulsată de revizionismul maghiar, timp de peste trei sferturi de veac, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticenţe împotriva statului naţional unitar român. Ea vizează rectificarea graniţei de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

Ioan Bojan

Prof. univ. dr.