Rafila Băluţă si fiul ei cel mic Andreiu Băluţă in ziua inregistrării

Rafila Băluţă s-a născut în satul Ghirbom, la 13 aprilie 1900. A învăţat 6 clase, maximum cât se putea la sat sub stăpânire străină. A fost o mare româncă şi o înflăcărată patriotă. A avut ambiţia să dea copiilor ei cât mai multă carte, să-i educe în cel mai sănătos spirit patriotic. Pe primii trei fii i-a botezat Horea, Cloşca şi Crişan, fapt unic în ţara noastră. Horea s-a stins timpuriu din viaţă, Cloşca este doctor în ştiinţe istorice, Crişan a fost doctor în geologie, universitar la Cluj, Lucia a studiat literele, iar Andreiu – cu litera “u” finală la prenume pentru a nu-i putea fi maghiarizat numele – a fost inginer silvicultor.

În anul 1996, Andreiu a înregistrat pe bandă magnetică amintirile mamei de la participarea ei la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Din aceste inedite aduceri aminte redăm, respectând cu fidelitate neaoşul grai românesc din zona Mureşului mijlociu, un fragment legat de participarea ei la momentul culminant din istoria noastră modernă.

“Am pornit din sat cu noaptea-n cap ca să ajunjem odată cu crăpatul zâlei, la Băgrad. Aveam cu noi multe lămpaşe. Unul o zâs că-i ca la Învirea Domnului.
În fruntea noastă se afla, popa cu patrafirul pe chept, după aia dascălu’ în straie nemţăşti şi întră ei primaru’, în costum naţional şi ţundră. Noi, sătenii, să fi tot fost vreo 50, eram îmbrăcaţ’ în costumele noaşte de Dumineca. Doi bărbaţ’ care pe drum s-or mai şchimbat, purta o placă mare de scânduri pe care scria TRĂIASCĂ ROMANIA MARE. Înaintea lor era unu’ care avea un par lung şi în vârfu’ lui, legat un şomoiag de busuic, ca sămn al nostru şi zâcea că dacă ne cherdem în mulţâme să căutăm sămnu’.
Înaite păşeau bărbaţii, mulţi cu steaguri tricolore făcute la iuţeală la războiul de ţăsut şi după ei noi, muierile. Dascălu’ mi-o spus “tu, Şiro pentru că eşti aşa de mândră şi de tinără să mergi sângură în faţă cu un steag, când ajungem în cetate”.
În urma noastă veneau două căruţă trasă de cai, cu cei bătrâni. Aveam cu noi şi câţva ficiori călări, da ăia n-aveau pic de astâmpăr. Ba să ne suim, noi fetele, pe şei lângă ei, ba să zâcem să sântem Ilene Cosânzene, ba mai şţiu io ce.
Cerul era plin de nori şi era frig da nu ningea şi nu era ger, şi aşa o rămas până cătră sară când ne-am întors acasă…
Am ajuns în piaţa din oraş după ce s-o luminat bine de zâuă. Aici am înlemnit văzând atâta amar de lume adunată la un loc, atâtea famfare, tarafuri cu lăutari, atâtea fluturări de steaguri româneşti, atâtea vorbiri pe care le ţâneau oamni ridicaţ pe umeri de ţărani, laolaltă cu orăşeni.
Drumu’ cătră cetate era mărjinit pe amândouă laturile cu oameni din munţi pe care-i recunoşteai după hainele moţăşti, albe ca spuma. Doamne frumoşi mai erau şi cât de ţanţoşi, da’ şi de tăcuţ’. Am ajuns cu destulă greutate în cetate cu toate că, oameni anume se sforţau să ţână ordine, şi chiar o ţâneau. Am fost îndrumaţ’ cătră marjinea din spre asfinţit a unui loc întins de-i zâceau Platoul Romanilor. Ni s-o spus să aşteptăm cu răbdare că aleşii poporului s-or aduna într-o sală mare şi-or hotărî unirea noastră, a celor care vorbim aceeaşi limbă, într-un sângur stat. Aşteptarea o ţânut destul de mult dar n-am sâmţât osteneala pentru că peste tot se cânta, se chiuia de bucurie, dar vremea să scurgea parecă prea mereu. Soldaţ’ n-am văzut. Pe ici pe colo câte unu’ cu câte-o puşcă lungă, d-apăi puşti dealea mai aveau şi unii ţărani.
Încet o început să se facă linişte. Am auzât de multe ori cum creşte larma, dar cum scade în linişte, nu prea. Mulţâmea, ca o mare de capete, s-o liniştit. Se zvonea, din gură în gură, că vin aleşii poporului cu hotărârea cea mare, aşteptată de când îi lumea. De undeva mai de departe s-o auzât un cântec care s-o întins ca flăcările bătute de vânt, peste toată adunarea. Era cântecul “Deşteaptă-te române”, care ca la un sămn răsuna din toate piepturile, cântec pe care l-am învăţat pe ascuns, care ne era cunoscut nouă la toţ’ şi pe care Dumnezeu l-o auzât atunci pentru întâia oară.
Deodată, de cătră sală o pornit un vuiet care curjea ca un potop de ape spre noi. Am înţăles că s-o hotărât unirea, năduhu din moşi-strămoşi a românilor de peste tot. Nu se poate imajina şi nici povesti bucuria. Mulţ‘ plânjeau, mulţ’ să îmbrăţişau chiar dacă nu se cunoşteau, nu puţâni păreau înlemniţ’ în tăcere.

Hora Unirii în piaţa oraşului Alba Iulia, cu ocazia intrării armatei române la 18 decembrie 1918 (generalul Moşoiu, generalul Prezan, generalul I. Grigorescu, I. Maniu, protopopul Cadariu)

Dar hotărârea unirii s-o strigat la câteva ceasuri după amiază, de la nişte tribune înalte, făcute anume şi râsâpite pe platou. Am avut marea şi neuitata fericire să fiu destul de aproape de o tribună mai mare, împodobită cu crenji de stejar şi cu steaguri tricolore, când doi episcopi din care unul o venit într-o trăsură, şi unul cu o tichie roşie pe cap, pe jos, au spus pe rând, ceva. N-am înţăles ce-or zâs pentrucă uralele erau prea puternice, dar mi-am dat sama, după felul în care să purtau cei din apropierea feţelor bisericeşti, că or vestit şi or binecuvântat zua aşteptată de atâta amar de vreme. Mă ţânea unu mai voinic din sat, pe umeri şi când m-o lăsat jos, că nu mai putea, am plâns de năcaz da’ şi de bucurie că am văzut ce era mai important.
Acolo şi atunci, furată de curiozitate şi cutrămurată de tot ce vedeam, m-am depărtat de consătenii mei şi m-am rătăcit în mulţâme. Sămnul nost’ nu l-am mai văzut. Spăriată şi îngrijorată am luat-o cătră casă, ca să-i aştept pe-ai mei, pe podul de peste Ampoi. Aici mai erau destui oameni rătăciţi şi din alte comune de pe ailaltă parte a Murăşului. Să înseră când, venind şi ai mei, am plecat cătră Ghirbom. Pe drum tot timpul s-o vorbit despre cele văzute şi întâmplate, despre ce-o să fie şi cum o să fie, de nu mai ştiai ce să mai crez.
La ajunjerea în sat ne-o aşteptat, într-o şură mare, o droaie de oameni. Ne întreceam în a le povesti cum o fost, ce-am văzut, ce-am trăit. Cu toate că am fost toţ laolaltă, fiecare avea altceva şi altfel de povestit. Ne-o prins miezul nopţii şi nu ne mai încumetam să merjem pe la casele noastre, de-acolo din şura care de atunci o devenit locul de întâlnire, dumineca, la joc. Nu mai sâmţam osteneala, aşa cum nici acum, la mai bine de 96 de ani ai mei, n-o sâmt stând de vorbă cu voi, puţânii mei copii care aţ’ mai rămas în viaţă…”

Cloşca L. Băluţă

Dr.